Pagină de jurnal: trei femei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Café Montparnasse, Paris
Café Montparnasse, Paris

Paris, Café Montparnasse, 23 octombrie. Beau o bere pe terasă. Îmi aştept nevasta şi fata, duse după cumpărături pe rue de Rennes.

Ana a descoperit că are absolută nevoie de un DVD cu serialul de televiziune „Castle“, pe care nu-l poate urmări la Berlin pe niciun canal. „Nemţii ăştia!“, exclamă cu un uşor dispreţ menit să mă convingă de necesitatea cumpărăturii. Mă uit în jur şi constat că, la toate mesele, nu sunt decât femei. De toate vârstele.

Într-un târziu, îşi face apariţia şi un bărbat. Trecut bine de prima tinereţe, curat îmbrăcat, îmi cere cu o voce aproape inaudibilă un euro. Nu pare clochard, nici SDF (om care doarme pe stradă – n. R.). Nu-l bagă nimeni în seamă. Îi dau tot mărunţişul pe care îl găsesc în buzunar. Pleacă pe nesimţite, cum a venit.

Cum spuneam, la toate mesele, doar femei. Singure sau însoţite.

În faţă, dincolo de perdeaua transparentă a terasei, o chelneriţă de la braseria vecină fumează pe şest o ţigară. Mare, solidă, coapse largi şi picioare groase, păr negru, nu mai mult de 30 de ani, pare spanioloaică mai degrabă decât franţuzoaică. Drăguţă, dar vulgară. Face doi paşi în stânga, doi în dreapta, cu telefonul la ureche.

Am timp s-o observ mai atent: buze curbate în jos, în semn de nemulţumire. Nu-i place, evident, ce face. (Tocmai am citit în „Le Nouvel Observateur“ de săptămâna asta o anchetă din care rezultă că meseria cu pricina se află pe ultimul loc în ce priveşte capacitatea de a-i mulţumi pe cei care o practică.) Chemată probabil de un client, dispare brusc, azvârlind ţigara cât acolo. Pe trotuar, fireşte.

La masa din stânga mea, prind cu coada ochiului o tânără, în jur de 25 de ani, poate studentă, cu blugi tăiaţi sub genunchi, dar cu o bluză elegantă şi cu degetele pline de inele de toate mărimile. De când s-a aşezat la masă, câteva minute în urma mea, nu face decât să vorbească la telefonul mobil. Cere o cafea de care nu se atinge. Nu înţeleg ce spune, din cauza zgomotului străzii, deşi vorbeşte destul de tare, pronunţând însă cuvintele pe jumătate şi indistinct. Mi se pare, la un moment dat, că se plânge de ceva. Îşi tot aruncă părul de pe ochi, cu un gest clar de nervozitate.

Ce generaţie ciudată! Telefonul mobil e, alături de internet, mijlocul principal de socializare. Virtuală, se înţelege. Mă gândesc că e incapabilă să stea singură, cu o cafea dinainte, şi să se bucure de miezul zilei de toamnă, însorite şi calme. Se vede că simte nevoia irepresibilă de a turui la telefon. Nici o privire în jur. Nici un semn că ar fi conştientă de prezenţa celuilalt. Ce Dumnezeu i-o fi spunând interlocutorului sau interlocutoarei, acelaşi sau aceeaşi, fiindcă n-am remarcat să fi făcut alt număr?

În dreapta, o doamnă între două vârste, profil net, nas ascuţit ca al multor franţuzoaice, figură plăcută, cochetă fără ostentaţie. Fumează. Ţine ţigara între degete cu o anumită distincţie, pe care, îmi dau seama, n-am mai remarcat-o demult la cineva. Când trage fumul în piept, nu-şi suge obrazul. În jurul gâtului, o idee ridat, un colier de perle de un alb mat.

Două lumi diferite

Fata drăguţă cu telefonul şi doamna care nu mai e tânără fără ca asta să conteze aparţin clar de două lumi diferite. Intelectuale, cu siguranţă, şi una, şi alta, parizience probabil amândouă, nu seamănă totuşi câtuşi de puţin. Doamna stă de vorbă cu o prietenă, după toate aparenţele, cam de aceeaşi vârstă, deşi pe aceasta n-o văd bine, aşezată, cum e, cu spatele la mine. Nu aud ce-şi spun. Dialogul lor e oarecum pe muteşte. Poate pentru că niciuna nu ridică tonul. Din respect faţă de cei din jur. Ceea ce nu e cazul fetei, absolut indiferentă la urechile altora. Monologul ei sună ca o confesiune. Publică. Adresată, cui? Aş zice că preotului sau psihanalistului, dacă aş crede că se mai poartă spovedania.

Trebuie să recunosc că mă simt un pic jenat de participarea mea indiscretă la monologul telefonic. Îmi întorc privirea spre cele două doamne şi mă liniştesc. Prefer, orice s-ar spune, dialogul. Deşi nu aud niciun sunet, îmi dă o stare mai bună decât monologul încins al fetei.

Îmi spun oarecum alarmat că am îmbătrânit, de vreme ce generaţia tânără mi se pare mai îndepărtată decât soarele de pe cerul albastru din după-amiaza de toamnă pariziană.

Când fiică-mea şi nevastă-mea vin să mă ia, am băut şi a doua bere şi mi-am cucerit dreptul la o frumoasă distanţă de ce se petrece în jurul meu pe terasa de la Café Montparnasse. Căutam în gând un subiect pentru articolul din „Weekend Adevărul“. Abia ajuns acasă mi-am dat seama că îl găsisem de fapt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite