Pagina cititorului

Sebastian Smeu

Sebastian Smeu este un băimărean de 25 de ani, administrator al unui club de dans sportiv din oraş. Are un al doilea job la o bancă, la serviciul de procesare a tichetelor de masă. Este şi student la Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii „Vasile Goldiş“.

„Nicio dimineaţă fără «Adevărul»"

Şi-a făcut abonament la ziarul „Adevărul" în urmă cu două luni, pentru că se supăra de câte ori rata câte un număr. „Nu concep cafeaua de dimineaţă fără un ziar bun. «Adevărul» este exact ceea ce căutam la un ziar. Îmi place foarte mult pentru că este împărţit pe secţiuni şi nu mai trebuie să-l frunzăresc să găsesc ceea ce am dispoziţia să citesc pe moment", spune tânărul. „Am cuvinte de laudă şi pentru colecţia de carte, nu am ratat niciuna şi am de gând să le cumpăr în continuare, pentru că am înţeles că urmează o nouă serie", mărturiseşte Sebastian.

Eroi ai muncii

Din formularea „front de lucru", îndelung folosită atât astăzi, cât şi în sistemul socialist (sau mai ales atunci), reiese că munca e un fel de luptă. „Câmpul muncii" poate fi asimilat cu un câmp de bătalie socio-profesională, concurenţială. În aceste forme de răzb(o)iri pe tărâm lucrativ (de a-ţi câştiga existenţa), uneori chiar şi „camarazii" (colegii de serviciu) îţi pot deveni „inamici"(adversari pe post). Este interesantă - dacă dăm timpul înapoi vreo 30 de ani - maniera de a privi lucrurile în vechiul regim: proletarii de atunci nu erau numiţi explicit „salariaţi". Dimpotrivă, li se spunea „oameni ai muncii". Cu alte cuvinte trimiterea se făcea la faptul că scopul muncii, de atunci, era... munca însăşi şi mai puţin plata ei. Dacă vă mai amintiţi (mă gândesc la generaţiile cu ceva mai multă experienţă), nici nu era folosit termenul de salariu (suna capitalist!), ci acela de „remuneraţie". De asemenea, se vorbea foarte mult de un gen de „idealism socialist" (o paralelă a „voluntariatului" de azi). Trebuie totuşi să spun că pe atunci, cum - necum, se muncea. Din „elan patriotic", cu armata, elevii şi studenţii, pe şantierele şi ogoarele patriei, dar se muncea. Şi, din când în când, erau scoşi în faţa „frontului" şi... „eroi" (ai muncii socialiste), dintre cei a căror abnegaţie se dovedea a fi utilă propagandei partidului-stat (nu trebuie deloc însă desconsiderat efortul acelor oameni, de bună credinţă totuşi!).

Foarte mulţi dintre şomerii de astăzi declară că ar dori să muncească, dar că nu-şi găsesc un front de lucru. În războiul propriei lor existenţe, ei acceptă adesea scurte „bătălii" (munca „"la negru" sau „cu ziua"), ceea ce nu le garantează, din păcate, o siguranţă a victoriei pe termen lung pentru vremurile când vor fi lăsaţi la „vatră" (pensia). Într-o parafrază celebră de-a lui Napoleon, luată invers, aş spune cu amar: în raniţa fiecărui angajat zace bastonul de disponibilizat...

Florin Nechiti