Ortodoxia şi coada la moaşte

„Cum să trăiesc ca să capăt mântuirea, Părinte?" „Trăieşte şi tu cum poţi. Încearcă să nu păcătuieşti prea mult". Acestea sunt ultimele replici din filmul rusesc „Ostrovul" (2006), un reper cinematografic pentru oamenii care deţin mai mult decât prezentul vieţii lor.

Ideea filmului e simplă şi luminoasă. Pentru a atinge sfinţenia nu trebuie să urmezi Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge" din Paris. Ortodoxia înseamnă luptă cu propriile neputinţe şi conştiinţa permanentă a propriei nevrednicii în faţa Lui Dumnezeu. Acest nivel superior de înţelegere a lumii te ajută să scapi de tentaţia de a-i judeca pe ceilalţi. De aici poate începe curăţenia lăuntrică pentru că privirea critică se mută din afara ta în interiorul tău.

Părintele Anatolie, personajul principal din „Ostrovul", poate fi oricare dintre noi. Într-un moment de maximă slăbiciune, în tinereţile sale, a ales căderea... A ales să tragă cu arma asupra camaradului său, la îndemnul unui ofiţer german, pentru a-i fi cruţată propria viaţă. Fracţiunea de secundă în care talazul laşităţii i-a întunecat mintea, în care totul părea sfârşit, s-a dovedit a fi începutul binecuvântării lui şi a altora, ce i-au fost scoşi în cale, mai târziu, după ani de penitenţă.

Urcuşul spiritual al Părintelui Anatolie s-a declanşat la hotarul vieţii cu moartea, acolo unde inima şi raţiunea mai degrabă se despart decât se unesc. De-a lungul „firului epic" al transformării păcătosului în sfânt, privitorul se recunoaşte în căderile personajului principal, dar descoperă că, prin asumarea totală a păcatului, nimic nu este pierdut.

Aşadar, un film care îţi umple cu folos aproape două ore din viaţa pământească. Urmărindu-l în linişte, începi să simţi smogul (pseudo)informaţional din juru-ţi. Nu moaştele spre care se îndreaptă şiruri nesfârşite de oameni, fiecare cu motivele lui, ne împiedică pe noi, criticii lor, să fim mai buni. Şi nici „cazul Tanacu" nu poate fi o scuză pentru ignoranţa în care ne complacem şi pentru falsul raţionalism pe care-l afişăm.

„Ostrovul" ne arată că echilibrul (inclusiv cel social) nu se dobândeşte arătându-l cu degetul pe celălalt, ci văzându-ţi de treaba ta (multă, în majoritatea cazurilor). Aţintirea ochilor către vinovăţiile, deseori închipuite, ale aproapelui nu aduce nimic bun. Important este să nu uităm de noi înşine în alergătura bezmetică după bătrâne care se înghesuie la racla cu moaşte şi după imaginari abaţi de Ev Mediu, care chinuie fecioare, după porţile ferecate ale mănăstirilor.

George Rădulescu este publicist-comentator