Dacă nu erai fiu sau ţăran colectivizat, chiar şi în sate unde nu exista colectivă, nu aveai drept nici la îngrijiri medicale. Octavian Paler mi-a povestit într-o emisiune televizată cum tatăl lui, ţăran necolectivizat din Lisa, sat de munte, a fost lăsat să moară în spitalul de la Făgăraş.
Eu însumi am fost exmatriculat din facultate pentru că nu aveam origine sănătoasă.
În dosarul meu figura informaţia că părinţii mei erau intelectuali (erau profesori de liceu) şi mai făcuseră şi puşcărie politică. Pe drept ori pe nedrept, nu conta. Asemenea discriminări par astăzi absurde în regimurile democratice. Dar n-au dispărut cu totul. Şi-au schimbat doar natura.
 

Patologia dezastrelor

 
Originea sănătoasă continuă a reprezenta un atu în Franţa şi în alte ţări, cu excepţia SUA. În SUA, unicul „avantaj“ provine din lipsa şcolarităţii. Trei sferturi din tinerii care sunt eroi de roman american postbelic s-au aflat în abandon şcolar, de la Caulfield din „De veghe în lanul de secară“, apărut în 1945, la protagoniştii romanelor contemporane. În Franţa, ca şi în SUA, dă bine să faci parte dintr-o familie despărţită, cu părinţi conflictuali şi să fi lăsat şcoala baltă. Mai mult, să fi avut o mamă prostituată şi un tată pervers. Refugiat la un fost profesor, din teama de a da ochii cu tatăl lui, Caulfield al lui Salinger are parte de o agresiune homosexuală. Nu e nimic normal în viaţa acestor adolescenţi, condamnaţi ab initio să aibă parte tot restul vieţii lor de rahat de întâmplări nefericite.
 
E vorba de un freudism de doi bani. Pe care romanele şi serialele TV îl cultivă în lipsă de subiecte normale. Un astfel de serial american se cheamă „Spirite criminale“. Nici criminalii nu mai sunt consideraţi normali. În ce mă priveşte, eu continui să cred că există criminali normali, adică prin accident sau din culpă, şi criminali patologici. Numai ultimii însă interesează filmul poliţist. Se fac, aşadar, dosare. Nu eşti patologic, nu prezinţi interes. Tot mai des literatura şi filmele poliţiste mizează pe patologia crimei. Personajele care n-au origine sănătoasă (adică bolnavă!) n-au ce căuta în casting.
 

Frustrări infantile

Nu e vorba însă numai de romane poliţiste. Numeroase ficţiuni sau memorii actuale pleacă de la frustrări infantile. Fiii îşi urăsc taţii sau mamele. Le pun în cârcă nerealizările proprii. O copilărie fericită a devenit lucru rar. Chiar dacă toată această poveste nu e decât un clişeu la modă, originea nesănătoasă inspiră o întreagă literatură de doi bani. O numim adesea mizerabilistă. Modelul e Gorki. Cu precizarea că Gorki, creatorul realismului-socialist, era un soldat optimist al Armatei Roşii literare, care găsea totdeauna un happy-end, în vreme ce mizerabiliştii noştri împing pesimismul până la sfârşit. „Omul, ce minunat sună acest cuvânt!“ al lui Gorki nu mai are nicio căutare. Cine a mai auzit în ultima vreme sloganul gorkian?
 
Eu, nu. Cel puţin de la romanul lui Constantin Ţoiu, „Galeria cu viţă sălbatică“. În care, protagonistul, ucis în închisoare, scrie pe un pachet de ţigări: „Omul este indestructibil!“. Din nefericire, nimic mai neadevărat! Ce-i mai plăceau cenzurii astfel de vorbe mari şi neadevărate! ;