această primăvară mai este tulburată de neliniştea provocată de atâtea mitinguri protestatare şi de atâtea controverse păgubitoare între Putere şi Opoziţie, precum şi de semnele de întrebare din ce în ce mai apăsate şi provocatoare cu care universul nostru este bombardat de apropierea alegerilor pentru Parlamentul European şi pentru Preşedinţie.

Până acum, pline de farmec au fost zilele toride şi ninsorile cu flori de zarzăr, de prun şi de cais, de parfumul acestor flori, de candoarea lor, de sinceritatea lor, de credinţa pe care o sădesc în sufletele noastre aceste cele mai frumoase zăpezi care sunt zăpezile zarzărilor înfloriţi.

Ameninţarea cu viscole şi ploi şi furtuni şi gheţuri spulberă repet, clipele de linişte şi de împăcare sufletească fiindcă nimic nu este mai păgubitoare pentru sufletul nostru decât lipsa perspectivei şi lipsa credibilităţii celor care promit ziua de mâine şi uită promisiunile atât de repede. Rar s-a întâmplat în această ţară ca nesiguranţa să aibă şansa de a-şi spune cuvântul hotărâtor pentru ziua de azi.

*

Un debut inspirat şi foarte promiţător

Am citit şi se află în faza pregătirii pentru tipar numeroase pagini de proză scrise la senectute de către un poet care a debutat tot la senectute, încredinţându-ne că şi debutul său în proză va egala versurile din cele trei culegeri de poezie scrise tot după 70 de ani de viaţă.

Este vorba de paginile de proză cu care intră în confruntare cu confraţii poetul Nicolae Croitoru.

Fiu de ţărani dintr-un sat de la poalele dealurilor din jurul Slatinei, Nicolae Croitoru absolvent de filosofie, cu o bogată şi cu adevărat importantă activitate în geografia culturală a Bucureştilor, când a slujit şi apărat valorile spaţiului cultural al Capitalei, Nicolae Croitoru ne-a surprins acum trei ani cu o poezie de o indiscutabilă originalitate, stăpân pe o limbă românească de o rară putere evocatoare în metafore care-l consacră ca pe un veritabil scotocitor al comorilor graiului românesc şi ca pe un fericit potrivitor de cuvinte.

În paginile de proză ne vom întâlni cu un investigator al universului ţărănesc pe care-l cunoaşte dinăuntru şi pe care îl evocă în împrejurări de esenţă capabile să ne facă să redescoperim spiritualitatea ţărănească a zilelor noastre în imagini nu numai convingătoare, nu numai grav şi viu grăitoare, dar şi din perspectiva unei priviri lucide care nu exclude ironia, satira, absurdul, satira grotescă, farsa tragică...

Mă opresc aici, adăugând la lectura mea argumentele asemănătoare cu care m-a confirmat criticul, istoricul literar şi editorul arhicunoscut Valeriu Râpeanu.

*

Seventy

O filă inspirată de primăvara bulgară: la sfârşitul săptămânii trecute m-am bucurat de erupţia de lumină solară şi de căldură cu adevărat de vară trei zile la Balcic, unde cerul Golfului de Argint a ocrotit aceeaşi ninsoare florală ca o adevărată lavă în grădinile şi livezile harnicilor bulgari.

Mă opresc doar la o clipă care ne-a pus pe gânduri pe mine şi pe prietenii mei care speram toţi ca aceste trei zile de vacanţă să ne lungească viaţa.

În dimineaţa superbei zile de 16 martie ne aflam chiar în faţa fermecătorului Palat-jucărie al Reginei Maria. Ne-a ajuns din urmă şi s-a oprit scurt înaintea noastră, pe partea dreaptă a aleii care însoţea malul Mării Negre, un automobil cuminte, demn de un pensionar - am ironizat noi vehiculul. Din acesta s-a dat jos chiar pensionarul, un bărbat spre vârsta a treia, dar sănătos alcătuit, care a scos din maşină o raniţă de voiaj, a pus-o pe umăr şi s-a îndreptat spre zidul palatului unde se afla o gheretă vopsită în culoarea bleu-argintie a mării. A intrat pentru câteva minute în gheretă şi a ieşit în costum de baie, ca şi când ar fi fost la mijlocul lui iulie, şi, foarte linştit, s-a îndreptat spre stabilopozii îngrămădiţi la marginea mării şi în care băteau calm valurile, iscate de o vagă adiere de vânt.

Trebuie să spun că dinspre mare spre noi venea un fior de gheaţă care ne spunea că, în ciuda soarelui, apa trebuia să fi fost cu adevărat de gheaţă.

Pensionarul nostru a intrat la fel de liniştit în apă până la glezne, până la genunchi, până la brău, până la umeri, a pierit în valuri şi a ieşit la suprafaţă cu ochii spre noi, înotând la fel de liniştit cum păşise, a ieşit din apă, s-a strecurat printre stabilopozi, a trecut prin faţa noastră cu o linişte care ne îngheţase, s-a dus la ghereta vopsită bleu-argintiu şi s-a întors la maşină cu aceiaşi paşi liniştiţi, a deschis portiera şi, atunci, prietenul meu Viorel, n-a mai putut răbda şi l-a întrebat:

- Ce vârstă aveţi?

Răspuns:

- Seventy!

Era 11.30 dimineaţa şi briza ne-a trezit din împietrirea care ne amuţise.

Abia atunci am înţeles că asistasem îngheţaţi la o lecţie de lungire a vieţii.