Orfanii infectaţi cu HIV şi povestea medicilor care i-au îngrijit ca pe propriii copii

Când un medic român a devenit tată pentru 16 orfani infectaţi cu HIV, mulţi au crezut că nu au nicio şansă. Nici lor şi nici altor mii de copii infectaţi cu acelaşi virus în anii ’80 – ’90 nimeni nu le prevedea decât moartea imediată. Ce a urmat se poate considera un miracol.

Dr. Paul Marinescu a ales să ne întâlnim într-o zi geroasă de iarnă într-o cameră plină de plante, acvarii cu peşti şi papagali care cântau în voie. Este o cameră la fel de animată ca viaţa lui. Bărbatul cu păr alb şi voce blândă este tată pentru 18 copii – doi ai lui plus 16 orfani, care au fost infectaţi cu HIV în anii ’90, pe care i-a luat când nimeni nu îi dorea.

Statisticile oficiale arată că în România, în perioada regimului comunist şi imediat după, au fost infectaţi cu HIV – virusul imunodeficienţei umane – mai mult de 10.000 de copii. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost descris drept un accident epidemiologic. Ceea ce a urmat poate fi considerat un miracol: în jur de 65 la sută dintre copiii infectaţi atunci sunt încă în viaţă acum.

„Nu li se dădeau şanse: medicii, părinţii, toţi se aşteptau să moară”, spune Monica Dan, psiholog la Asociaţia Română Anti-SIDA, care a lucrat în domeniu mai bine de 20 de ani. „Sunt încă uimită de cât de puternici sunt şi de câte au reuşit să facă aceşti copii”.

Gestul mărinimos făcut de medicul Paul Marinescu a salvat viaţa unui număr mic de copii. Povestea lor, însă, este a tuturor celor infectaţi cu HIV în România; e povestea luptei de a supravieţui cu o boală considerată letală, într-o ţară săracă, ea însăşi încă bolnavă după colapsul comunismului.

Obsesia

Căderea regimului comunist a lăsat România cu mulţi orfani, iar rădăcinile problemei vin dintr-un decret dat în anul 1966: decretul numărul 770. Cei născuţi în acea perioadă sunt aşa-numiţii Decreţei – copiii decretului.

Ceauşescu a avut o dorinţă care s-a transformat în obsesie: să fie liderul unui număr cât mai mare de oameni. Îşi propusese să crească populaţia României de la 19 la 25 de milioane de locuitori, iar dorinţele lui nu rămâneau niciodată doar nişte visuri irealizabile. A trecut la fapte: prin decretul 770 din 1966 le interzicea femeilor să facă avort sau să folosească contraceptive. Niciun copil nu se pierde. Cuplurile cu mai mulţi urmaşi primeau avantaje financiare, în timp ce familiilor fără copii li se impunea plata unor taxe suplimentare. În acest fel, urma să crească rata natalităţii în toată ţara şi, conform dorinţei-obsesie, Ceauşescu să fie liderul unui număr cât mai mare de oameni. Ironia face ca o parte din Decreţei să fie cei care au ieşit în stradă în decembrie 1989 şi au dus la căderea regimului comunist.

Până la schimbarea regimului, însă, Decreţeii şi familiile lor trăiau greu. Numărul de copii creştea, economia ţării se scufunda. Condiţiile de viaţă erau precare, nu mai exista hrană suficientă în magazine şi nici căldură sau electricitate în case decât cu program. Mulţi copii au fost abandonaţi la naştere şi au ajuns în instituţii în care condiţiile de viaţă erau la fel de proaste: electricitatea şi căldura erau sporadice, mâncarea se oferea pe bază de raţii, iar copiii se îmbolnăveau frecvent. În plus, orfelinatele deveniseră supraaglomerate. Erau pur şi simplu prea mulţi.

Potrivit mărturiilor asistentelor şi infirmierelor care lucrau în orfelinate, mulţi copii aveau un singur schimb de haine, iar atunci când le erau spălate, îngrijitoarele aveau de ales între a-i lăsa dezbrăcaţi şi a-i îmbrăca cu hainele ude.

Aceste condiţii făceau ca micuţii să fie anemici şi malnutriţi, aşa că se obişnuia să li se facă transfuzii de sânge şi injecţii pentru că răceau frecvent.

De la primul caz, în 1985, la epidemia de HIV recunoscută oficial după Revoluţie

Primul caz documentat despre prezenţa HIV în România datează din 1985. Pe măsură ce medicii au investigat problema şi-au dat seama că era una extrem de gravă şi afecta mulţi copii, nu doar pe cei din orfelinate. Potrivit documentelor de la Institutului de Virusologie Stefan S. Nicolau, până în decembrie 1990 au fost raportate 1,168 de cazuri de HIV, 99 la sută dintre ele fiind la copii mai mici de patru ani. În jur de 62 la sută erau micuţi abandonaţi de părinţi care trăiau în orfelinate.

Dintre cei peste 1.000 de copii depistaţi cu HIV în anii 90, peste 60 la sută erau din orfelinate

În judeţe din zona de sud, precum Giurgiu şi Constanţa, ca şi în Bucureşti, erau cei mai mulţi copii infectaţi, atât în orfelinate, cât şi în familii. Zonele de graniţă au fost primele afectate. De unde a venit exact virusul nu este foarte clar, însă donarea de sânge a jucat un rol esenţial.

„Constanţa era locul în care ne deschideam spre lume. Existau marinari care veneau din toată lumea, alţii care călătoreau în toată lumea. Aveam şi mulţi turişti străini. Toate aceste grupuri de oameni donau sânge!,” spune Rodica Mătuşa, medicul care conducea Departamentul de Boli Infecţioase de la Spitalul Judeţean din Constanţa în anii ’90. Atunci, sângele donat nu era testat pentru nicio boală.

Situaţia era agravată de măsurile precare de igienă din acea perioadă. Aceleaşi ace erau folosite de mai multe ori, pentru mai mulţi pacienţi, atât la transfuzii, dar şi când li se făceau copiilor vaccinuri. Chiar dacă acele erau sterilizate, adesea sterilizarea se făcea greşit pentru că electricitatea se oprea frecvent. Nu exista astfel nicio garanţie că procedura de sterilizare a fost făcută complet şi corect.

În plus, din cauza malnutriţiei şi a răcelilor, în orfelinate din toată ţara copiii primeau transfuzii ca metodă de tratament. Medicii au estimat că un singur donator infectat putea transmite virusul HIV către mai mult de 75 de copii.

Din păcate, surse care activau atunci în sistemul de sănătate ne-au povestit că era instituită legea tăcerii. Medicii români ştiau că există riscul unei adevărate epidemii de HIV, însă oficialii din Guvern îi ignorau, fără să aloce fondurile necesare îmbunătăţirii sistemului de tratament. În plus, pentru a se asigura că medicii nu vorbesc despre acest virus, oameni de la Securitate erau trimişi în spitale, iar telefoanele cadrelor medicale erau ascultate. Nicio măsură pentru a combate virusului HIV nu a fost luată până după Revoluţia din 1989, când graniţele s-au deschis, iar situaţia extrem de gravă a ieşit la iveală.

Atunci, jurnalişti şi fotografi din toată lumea au arătat cum era viaţa pentru orfanii din România. Numai în Constanţa, s-au descoperit mii de copii infectaţi cu HIV. Mulţi alţii nici nu au ajuns în statistici: erau deja la morgă.

Cum a ajuns un medic infecţionist să ia în grijă 16 orfani: „Se ţineau de picioarele mele”

Medicul Paul Marinescu a devenit tutore legal pentru un grup de copii abandonaţi şi infectaţi cu HIV din Giurgiu, care acum sunt la casele lor. Mulţi au propriile familii

În anul 1999, Paul Marinescu era medic specialist de boli infecţioase la spitalul din Singureni, sat aflat la aproape 30 de kilometri de Bucureşti. O parte importantă din munca lui era să aibă grijă de copii infectaţi cu HIV.

Continuarea articolului, aici