Oraşele României în ultimii 70 de ani. Cum a transformat Ceauşescu oraşul Tulcea şi cum au contribuit familiile de muncitori la evoluţia Timişoarei
0
Oraşele de azi ale României poartă amprenta multor secole. Multe păstrează memoria tăcută a bătrânelor clădiri existente din Evul Mediu şi perioada modernă, clădiri care fie încă există şi au devenit simboluri şi atracţii turistice în unele oraşe, fie au fost demolate de comunişti ca să facă loc blocurilor, fabricilor, orgoliilor.
Oraşele în care locuim nu au arătat aşa cum le ştim noi azi. Au apărut clădiri, au dispărut clădiri, străzile şi-au schimbat numele şi câte nu s-au mai întâmplat.
Reporterii „Adevărul“ vă prezintă o călătorie în timp, în ultimii 70 de ani, prin oraşele ţării:
Vasluiul de altădată: Intelectualii la centru, muncitorii la periferie. După război, Vasluiul era, ca populaţie, asemeni unei comune mai mari de astăzi. Avea în jur de 14.000 de locuitori. Între aceştia, se distingeau foarte clar profesorii, învăţătorii, medicii, avocaţii, deci personalităţile, care aveau case în centru, foarte frumoase, din piatră şi cărămidă.
Dar cei mai mulţi orăşeni erau oameni simpli. În funcţie de ocupaţie, vasluienii locuiau mai aproape de centru sau la periferie. Astfel erau străzile negustoreşti, cu multe prăvălii: Călugăreni şi Hagi Chiriac. Aceasta din urmă era un fel de Lipscani al Vasluiului, unde erau prăvălii lîngă prăvălii. Mai există şi astăzi o stradă cu acest nume, dar nu pe acelaşi amplasament. Vechea stradă era chiar în zona în care se află staţia de taxiuri din centru.
Începuturile modernizării municipiului Focşani. O dată cu înfiinţarea judeţului Vrancea, în 1968, după o perioadă grea şi păguboasă în subordinea Regiunii Galaţi, zona noastră geografică a beneficiat de ceva mai multă atenţie de la forurile centrale. Forma urbanistica semnificativă pe care o vedem azi este realizată între anii 1968-1976 şi împreună cu Biserica Sf. Ioan, Ateneul Popular Maior „Gh Pastia”, Hotelul Central, Monumentul Unirii şi Grădina Publică alcătuiesc cel mai interesant peisaj urban din urbea noastră.
Potrivit istoricului Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea, desenul acestui tablou citadin a început cu mult timp în urmă, o dată cu înfiinţarea Mănăstirii Sf. Ioan, acum patru secole în urmă, a continuat cu ridicarea vechiului sediu al Primăriei Comunale pe la finele secolului al XIX-lea, apoi cu Ateneul Popular în 1925, Borna de Hotar la 1931 şi, după 1968, cu celelalte obiective de aşa zisa inspiraţie comunistă.
Cum a schimbat Nicolae Ceauşescu faţa oraşului Tulcea. Oraşul Tulcea s-a dezvoltat până la Revoluţie. Se pot număra pe degete lucrările edilitare care s-au făcut în ultimii 20 de ani în oraş.
Arhitectul Valer Pop, de 73 de ani, şi-a pus amprenta asupra multor construcţii din Tulcea. Tot el este cel care a înfiinţat Institutul de Proiectări din Tulcea în urmă cu peste patru decenii, după ce anterior a lucrat din Constanţa la proiectele oraşului. A ieşit la pensie, dar nu stă nici acum departe de planşa de lucru. El spune că „Dezvoltarea oraşului s-a făcut înainte de Revoluţie. Ca în toată ţara, acum nu se mai face aproape nimic, ci doar se execută lucrări de întreţinere şi extindere pe alocuri“, spune el.
În pas cu marile oraşe. Dezvoltarea uimitoare a Călăraşiului. Micul târg de pe malul Borcei, devenit capitala culturală a României în perioada interbelică datorită primarului Eugen Cialîc, a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă industrială în anii de glorie ai comunismului. Deschiderea combinatului siderurgic în 1979, printre cele mai mari din sud-estul Europei, a însemnat perioada de avânt economic a Călăraşiului. În plan cultural, emanciparea Călăraşiului a fost realizată în perioada interbelică.
Eugen Cialîc, omul care a condus Călăraşiul cu mână de fier timp de 3 mandate, prieten al marelui istoric Nicolae Iorga, a transformat oraşul în capital culturală a sud-estului României. Prin casa primarului „cultural“, aşa cum a fost denumit Eugen Cialîc, a trecut o pleiadă întreagă de personalităţi marcante ale României: Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Virgil Carianopol, Constantin Argetoianu, Panait Istrati, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Şerban Cioculescu, Eugen Lovinescu, Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, Octavian Goga.
Municipiul Piteşti devenit în anii 70-80, unul din marile centre industriale ale ţării. Transformarea oraşului, mai ales din punct de vedere urbanistic, este semnificativă mai ales în ultimii 70 de ani. Din 1962 s-a întocmit un proiect de sistematizare pentru zona centrală a Piteştiului, zonă care se suprapune practic limitelor de dezvoltare a oraşului medieval. Pornindu-se de la premisa ca fondul construit şi structura urbană moştenite ar fi fost lipsite de valoare, proiectul a prevăzut dărâmarea a circa 90% din clădiri şi modificarea reţelei de străzi, cu păstrarea cel mult a unor direcţii impuse de relief. Ansamblul central a fost dărâmat între 1959 şi 1963. Autorităţile au decis că nimic din zona centrală a Piteştiului Vechi nu mai merită să fie păstrate pe motiv că nu mai rezonează cu afirmarea socialismului.
Primele blocuri ridicate la Slatina au fost cu câte trei etaje: lângă actualul sediu al Inspectoratului de Poliţie Judeţean şi, respectiv, vizavi de sediul Trezoreriei Slatina (bulevardul Nicolae Titulescu). În anul 1961 se construiesc primele blocuri de locuinţe de anvergură, cu o capacitate de 120 de apartamente, acestea fiind ridicate în centrul oraşului, pe actualul bulevard Alexandru Ioan Cuza, vizavi de sediul Consiliului Judeţean Olt şi Prefectura Olt.
Primul cartier de locuinţe a fost cel amenajat vizavi de Spitalul Judeţean, delimitat de străzile Păcii, Victoriei şi Trandafirilor. Apoi au urmat cartierele Progresul, Crişan I şi II (dat în folosinţă în 1971, cu 60 de apartamente proprietate personală), Centru (Alexandru Ioan Cuza, n.a.), Steaua.
Târgu Jiul, de la micul târg, la oraşul binecuvântat de harul lui Brâncuşi. Prima atestare documentară provine din secolul al XV-lea, la 23 noiembrie 1406, într-o poruncă dată de către voievodul Mircea cel Bătrân mănăstirii Tismana. Aşezarea este consemnată pentru prima oară cu numele "Jiul". În anul 1429, localitatea capătă calitatea de "târg", conform unui act act emis de domnul Dan al II-lea. Aşezarea este atestată ca ora la 22 iunie 1597, într-un document dat de Mihai Viteazul la Târgovişte.
În 1792 a fost înfiinţat primul aşezământ şcolar la Târgu Jiu. Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea se dezvoltă foarte mult atelierele de olărit, unul dintre cartierele oraşului fiind numit sugestiv „Olari“, fiin vorba de actuala zonă Vădeni.
Cum s-a transformat Timişoara datorită cartierelor pentru muncitorii „emigraţi” într-un oraş vestic. Timişoara a fost unul dontre oraşele importante din cadrul imperiului Austro-Ungar, de-a lungul istoriei s-a dezvoltat trecând dintr-un bastion militarizat într-o cetate civilă, pentru ca apoi să devină un centru industrial foarte puternic. Nivelul maxim de dezvoltare a fost atins la începutul secolui XX, când urbanismul Timişoarei s-a axat pe cele patru mari zone: Cetate, Elisabetin, Piaţa Iosefin şi Piaţa Traian. Moşternirea înainte de război a fost de peste 14.000 de clădiri care sunt trecute pe lista de monumente. Sunt clădiri care respectă arhitectura barocă, Art Nouveau, secession şi eclectic.
Dezvoltarea urbanistică a început cu adevărat după dărâmarea fortificaţiei Vauban, care începe în 1892, majoritatea cărămizilor fiind folosite la construcţia de case. Urmează o nouă etapă în istoria Timişoarei după ce Banatul este anexat Regatului României, la finalul primului Război Mondial. La recensământul din 1910 Timişoara avea 74.003 persoane, iar la cel din 2002 de 317.651 de persoane.
Cum s-a dezvoltat Aradul de-a lungul timpului. În 1906, se deschide o linie suburbană din Arad spre localităţile Şiria şi Pâncota în Podgoriile Aradului şi Radna (Lipova) pe Valea Mureşului. Această linie cu ecartament metric, avea asigurată tracţiunea cu automotoare pe benzină fabricate la uzina arădeană Weitzer.
În 1913 această linie avea să fie electrificată, devenind prima cale ferată electrificată din estul Europei şi a 8-a din lume. Deşi nu era considerată linie de tramvai, până la momentul introducerii tramvaielor urbane pentru continuarea serviciului de transport călători în 1982, acest segment de cale ferată a constituit un caz aparte în istoria căilor ferate electrificate din România, datorat în principal ecartamentului de 1000mm.
Odată cu finalul celui de al Doilea Război Mondial, autorităţile oraşului decid reactivarea serviciului de tramvaie ca unul modern electrificat, care să funcţioneze în paralel cu cel de autobuze care exista din 1907, astfel din 29 noiembrie 1946 în Arad vor circula doar tramvaie electrice. În 1947, deoarece existau doar 3 vagoane de tramvai, se reînfiinţează sistemul de autobuze care în 1951 beneficia de un număr de 8 autobuze.
Oraşul Satu Mare s-a format prin unirea, în secolul al XVIII-lea, a două localităţi: Sătmar şi Mintiu. O dezvoltare evidentă a oraşului a avut loc în 1918. Reforma agrară de după primul război mondial însă a slăbit proprietatea moşierească şi a întărit-o pe cea chiaburească, nerezolvând problema ţărănimii sărace. La finele primului război mondial, ca urmare a condiţiilor create de înfăptuirea Unirii de la 1 decembrie 1918, oraşul Satu Mare, ca de altfel toate oraşele transilvănene, cunoaşte o dezvoltare evidentă în toate domeniile vieţii economice şi social - culturale. Marile întreprinderi din oraş, Fabrica de vagoane Unio, Fabrica Princz, Întreprinderea textilă Ardeleană, Rafinăria de petrol Freund, Fabrica de cărămizi, Fabrica de mobilă prosperă în această perioadă, iar municipalitatea realizează importante investiţii în căi de comunicaţie, şcoli, spitale, construcţii publice, uzine comunale.
Sistemul bancar şi comerţul se dezvolta în paralel, astfel ca în 1929 se înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa de mărfuri, care au ca membri 25 de societăţi comerciale anonime şi 75 de firme industriale şi de producţie, iar în 1930 existau deja 33 de bănci.
Fărâme din istoria „capitalei“ Ardealului. La sfârşitul secolul al XIX-lea exista un tramvai cu aburi care nu a rezistat mai mult de 10 ani. „Ştiu că a fost scos din centru deoarece din cauza lui s-au produs multe accidente“, spune Sebastian Moga, un clujean pasionat de istoria oraşului natal.
Tramvaiul avea şi vagoane pentru călători, dar şi pentru marfă. Aparţinea unei firme private pe acţiuni, a unor maghiari. Circula de la gară, prin centru, până pe Calea Mănăştur, la fosta fabrică de Bere Ursus.
Linia pe care a circulat tramvaiul cu aburi a existat între 1893 şi 1902.
Comuniştii schimbă numele oraşului în Cluj-Napoca. În 16 octombrie 1974, prin decretul numărul 194 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu a atribuit municipiului Cluj denumirea de Cluj-Napoca. În 1974 se împlineau 1850 de la ridicarea aşezării romane Napoca la rangul de municipiu şi de capitală a provinciei Dacia Porolissensis, se arată în decretul dat de Ceauşescu, publicat în RSR.
Primarii vizionari ai Iaşiului. Ioan Manciuc poate fi considerat primarul care a profitat de cutremurul din 1977 şi a modernizat Iaşiul cu buldozerele. Amprenta pusă pe imaginea oraşului este, practic, definitivă.
Istoria îl consemnează pe Ioan Manciuc ca fiind primarul care a schimbat radical imaginea Iaşului. Acesta a fost preşedinte al Consiliului Popular al Municipiului Iaşi, sau primar, aşa cum ştim noi astăzi, între 1970-1979.
Nu există ieşean care să nu fi trecut cel puţin o dată prin pasajul subteran din Piaţa Unirii. Puţini ştiu însă că acesta a fost realizat în perioada comunistă, sub mandatul lui Ioan Manciuc. La acea vreme, pentru lucrare au fost alocate de la centru suma de 15 milioane de lei vechi.
Cutremurul din 1977, care a devastat România, i-a oferit lui Ioan Manciuc să schimbe cu totul faţa Iaşiului. În acea perioadă, în Iaşi erau numai străzi înguste, populate în special de tarabele comercianţilor evrei. Un alt cunoscut bulevard din zilele noastre, Ştefan cel Mare, era de asemenea o străduţă îngustă, ce semăna mai degrabă cu o uliţă sătească.
Călătorie în timp. Cum s-a transformat Oradea într-un oraş vestic. La 11 iunie 1948 a fost pusă în aplicare legea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, într-o primă etapă fiind naţionalizate fabricile şi atelierele, urmate apoi de spitale, farmacii, cinematografe, restaurante, prăvălii, locuinţe etc. Au fost impuse apoi planuri anuale de producţie, pentru anii 1949 şi 1950, iar apoi pe intervale de 5 ani (cincinale), în paralel depunându-se eforturi susţinute în vederea modernizării instalaţiilor vechi şi înfiinţării unor noi unităţi de producţie.
Accentul a căzut îndeosebi pe industria constructoare de maşini, pe cea energetică, siderurgică (în 1962 a început şantierul de construcţie al uzinei Alumina) şi chimică (unităţile existente înainte de 1945 au fost comasate în 1948 în două mari fabrici, respectiv Sinteza şi Transilvania), de maşini unelte (mai multe ateliere de prelucrare a metalelor se vor grupa în 1945 în Societatea pe acţiuni Phoebus, numele acesteia fiind schimbat după naţionalizare în Înfrăţirea).
Zalăul, de la târgul de provincie la oraşul industrializat forţat de Ceauşescu. Potrivit istoricului Elena Musca, Zalăul a fost, în toată perioada sa medievală dar şi după obţinerea, în 1473, a dreptului de a ţine târg (opidum - în latină), o localitatea mai degrabă rurală, a cărei viaţă s-a desfăşurat pe strei străzi principale - actuala stradă 22 Decembrie (fostă Crasnei), strada Corneliu Coposu (Fostă Republicii) şi strada Gheorghe Doja (fostă Clujului).
Zalăul, cu cele trei străzi principale ale sale, era locuit preponderent de maghiari, astfel că la începutul de secol XX, când populaţia rurală, majoritar română, din jurul Zalăului începe să vină înspre târg, aceasta a fost nevoită să se aşeze în zona liberă de la marginea Zalăului, centrul fiind "ocupat" de populaţia maghiară. Aşa a luat fiinţă cartierul Simion Bărnuţiu. "S-a numit aşa pentru că era creat de români, iar Simion Bărnuţiu era cel mai răsunător nume de român din Sălaj", explică istoricul.
Constanţa, în imagini de arhivă. Transformarea unui târg pitoresc într-o reşedinţă comunistă. Ordinea socialistă a tăiat din farmecul de odinioară al oraşului care atrăgea irezistibil vizitatorii străini. Cu linii rigide, culori anoste şi arhitectură austeră, Constanţa a devenit un municipiu care a înglobat valurile de muncitori aduşi în special din Moldova, colonizaţi pentru marile şantiere ale ţării, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Centrala Nuclear-Electrică de la Cernavodă, Petromidia, litoral sau Portul Constanţa.
Localnicii trăitori în case cu specific mediteranean au fost dezrădăcinaţi din cartierele liniştite, care au fost rase pentru a face loc cvartalelor de blocuri cu identitate incertă. Pentru acestea s-au construit în anii `70-`80 bulevarde care să străbată noile cartiere muncitoreşti, tăiate de linii de tramvai. Prăvăliile cu trufandale şi delicatese au fost înlocuite de Gostat, Aprozar şi de Alimentara, iar meşteşugarii au fost trimişi la strung.
La acest articol au contribuit: Florina Pop, Simona Voicu, Ştefan Borcea, Mariana Iancu, Ionela Stănilă, Cristina Stancu, Mugurel Manea, Alin Ion, Ştefan Both, Claudia Untaru, Cristina Cîcău, Cezar Pădurariu, Claudia Bonchiş, Alina Pop, Sînziana Ionescu.
Mai puteţi citi:
Istoria numelor judeţelor din România. De unde provine denumirea regiunii în care locuiţi
Unele nume ale judeţelor din România provin din vechi cuvinte de origine străină, altele au legătură cu personalităţi care au influenţat zona sau sunt legate de diverse legende locale. Aflaţi de unde provine numele judeţului în care locuiţi.
Nostalgia după România interbelică e un sentiment întâlnit în rândul multora, existând tendinţa de a idealiza acea epocă, a României mare, considerată adevărata Epocă de Aur din istoria naţională.
Se încarcă comentariile...
