Opinie şi troc

De multă vreme, cu o insistenţă care a devenit stereotipie, pe forumuri şi pe anumite canale de televiziune se afirmă, fără dovezi, dar fără nici o ezitare, că toate articolele mele pe teme de actualitate sunt recompensate abundent, de feluriţi ”patroni”, uşor de recunoscut.

Ei au nevoie de propagandă, eu am nevoie de bani, privilegii şi poziţii publice. Ce altă motivaţie aş putea avea să-mi declar opiniile? Vreau, evident, să mă pun bine cu puternicii zilei, ca să le pot băga mîna în buzunar. Sunt un mare şmecher al navigaţiei lucrative. Mă dau pe lîngă Băsescu, pe urmă, cînd simt că ”nava se scufundă”, încep să-l beştelesc şi să fac cu ochiul adversarilor lui, mă reorientez apoi către Victor Ponta, iar mîine poimîine voi deveni poetul de curte al lui Crin Antonescu. De altfel, aşa am procedat dintotdeauna. N-am fost ministru sub Iliescu? Şi sub Constantinescu? Aşa e! Am fost. Dar n-am produs niciodată texte omagiale nici despre unul, nici despre celălalt. Posturile cu pricina mi s-au oferit, fără ca eu să fi cerut ceva. Şi pe amîndouă le-am părăsit prin demisie, înainte de termen. De lîngă Băsescu am plecat după numai cinci luni de colaborare. Iar din 2005 n-am mai ocupat nicio funcţie în sistemul bugetar. Evident, mi se aminteşte mereu memoriul trimis (fără rezultat) lui Ceauşescu, în care, în limba de lemn a epocii, ceream să fiu reintegrat profesiunii mele, după ce fusesem repartizat, ca muncitor necalificat, la fabrica de sticlă. E un text care nu mi se iartă şi asta în ţara în care tonele de osanale semnate de Adrian Păunescu sau de Corneliu Vadim Tudor sunt fie uitate, fie privite cu o tandră înţelegere.

La rubrica ”privilegii” se vorbeşte despre publicarea unor cărţi ale mele în străinătate, un ”avantaj” de care aş fi beneficiat ”pe bani publici”, prin mijlocirea ”găştii” de la ICR, conduse de Horia Patapievici. Suspicioşii ar face bine să se informeze. Minima moralia mi s-a tradus în 1990, la solicitarea unei edituri franceze, care a asumat toate costurile. Aceeaşi lucrare a apărut şi în Austria, în 1992, şi în Suedia, în 1995, în aceleaşi condiţii. Fără ”bani publici” au apărut şi Jurnalul de la Tescani (Germania, 1999), şi Despre îngeri (Germania, 2007). Edituri din Slovacia, Ungaria şi Polonia au avut de asemenea iniţiativa de a traduce şi publica unele lucrări ale mele. Nici unul din textele apărute în străinătate (inclusiv cele din timpul mandatului dlui Patapievici) n-au fost ”impuse”, pe bani, editurilor europene. S-a ieşit pur şi simplu în întîmpinarea interesului lor, asumîndu-se doar, în două cazuri din cîte ştiu, plata traducerii propriu-zise (nu a tiparului).

Spun toate astea cu un amestec de exasperare şi jenă. Nu-mi place să vorbesc despre mine. Şi cu atît mai puţin să mă lamentez public. Ce să spun? Că la 65 de ani beneficiez doar de maşina instituţiei (private) pe care o conduc, urmînd ca la anul, după pensionare, să devin pedestru? Că apartamentul în care locuiesc nu-mi aparţine? Că n-am case de vacanţă, vile, terenuri şi alte forme de proprietate? Că trăiesc, cît s-o mai putea, strict din scris? Nu sunt un om sărac, dar cînd aud ce salarii au unii care nu trăiesc din scris ci din vorbe, mă apucă ameţeala. Important însă e că nu scriu decît ce-mi trece prin cap: am superstiţia că, dacă aş scrie fie şi un singur rînd la comandă, mi-aş pierde îndemînarea. Deunăzi, într-un studiou de televiziune, un domn ”amabil” se străduia, perfid, să mă apere, declarînd că nu fac decît să ilustrez portretul dintotdeauna al intelectualului autohton care se vinde pe mici (sau mari) beneficii. În studioul de care vorbesc se perindă, seară de seară, cîţiva inşi (printre care şi ”apărătorul” meu) care fac, probabil, exact ceea ce îmi reproşează mie şi nu concep alt mod de funcţionare publică în afara celui pe care îl practică.

S-ar zice că mi se refuză dreptul la opinie onestă. Nu pot avea păreri, ci doar tropisme conjuncturale bine finanţate. Nu gîndesc cu capul meu, ci fac tot soiul de trocuri, din zori şi pînă-n noapte. Nu cred nici eu ce pun pe hîrtie. Prin urmare, stau sub o permanentă prezumţie de necinste. Dar domnilor, îmi vine să spun, luaţi în calcul şi alte ipoteze decît cele care vă sunt la îndemînă. Daţi-mi şi şansa, minimă, de a fi sincer (şi cînd sunt de acord cu Băsescu şi cînd nu sunt, şi cînd îl critic pe Ponta şi cînd n-o fac). Sau acordaţi-mi dreptul de a mă înşela. Sau de a fi idiot. Nu vă grăbiţi să săriţi imediat la beregata bunei mele credinţe! Gîndiţi-vă că, într-o bună zi, s-ar putea să vi se ceară dovezi palpabile pentru presupunerile uşuratice pe care le răspîndiţi în eter, profitînd că aveţi o tribună şi că lumea e deja năucită de puzderia de bălăcăreli otrăvite cu care e tratată iresponsabil, ceas de ceas, zi de zi, an de an, de dragul ratingului, al plăcerii de a defăima şi al dezinformării profesioniste, patronate de cîte un vechi ”cadru de nădejde”.