Operaţiunea „Jos papionul!” continuă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La sfârşitul săptămânii trecute, H.R. Patapievici a ţinut la Cluj conferinţa intitulată „Câteva reflecţii privind experienţa mea cu presa liberă”. O confesiune grea, aproape năruită în tristeţe.

În finalul primei părţi, publicată de jurnalistul Mihnea Măruţă pe blogul său, Patapievici mărturiseşte că, după 20 de ani de la debut, a luat hotărârea de a renunţa la statutul de „intelectual public” şi de a se retrage parţial din „piaţa mare” a inteligenţei româneşti. „Pentru că mi-a ajuns”, îşi motivează el decizia. Fiindcă s-a săturat să fie blamat pentru ce a făcut la ICR, să fie atacat politic, să fie scuipat-la propriu, în faţa familiei!-pe stradă, să fie catalogat drept blasfemiator, anti-naţional, anti-patriot, kaghebist sau „jidan” care trebuie să moară.

Din capul locului, trebuie să fac o precizare.

Sunt un harnic cunoscător al operei domniei sale. I-am citit critic toate cărţile şi cele mai multe dintre articolele apărute în presă, le-am fişat cu atenţie, i-am urmărit prestaţia de la ICR. Nu sunt un fan al multora dintre atitudinile şi convingerile pe care le-a avut sau le-a exprimat cu diverse ocazii. De pildă, nu cred că o instituţie precum ICR n-ar avea menirea de a face propagandă valorilor naţionale şi chiar am scris câteva pagini vituperante de gazetă în timpul scandalului „Poneiul roz”. Dar sunt complet de acord cu conceptul punerii în contact a pieţelor culturale şi admir mecanismul programului TPS pe care l-a iniţiat.

Pe deasupra, n-am putut să nu remarc, încă de când a apărut ca proaspăt vector de conştiinţă în „Contrapunct” şi revista „22”, cultura sa copleşitoare, broderia argumentativă fină din timpul luărilor sale de poziţie, frusteţea elegantă, de scrimeur, a sentinţelor pe care le aruncă în arenă, stilul oratoric seducător. Nu contează dacă te situezi de partea sau împotriva adevărurilor sale: trebuie să accepţi că ai în faţă cozeur rasat de la care, chiar dacă îl percepi ca pe un inamic, ai foarte multe de învăţat.

Căci motivele grave, de fond,  pentru care Patapievici face pasul înapoi ar trebui să ne tulbure pe toţi: „Oamenii care detestă astăzi au căpătat curaj. Teza mea este că au căpătat curaj din cauza (…) televiziunilor, care, prin stilul moderatorului, care este de fapt un incitator, prin tonul cu care tratează chestiunile, a dat curaj foarte multor oameni de a trece dincolo de forul interior: se simt legitimaţi de a face pasul în spaţiul public şi de a-l interpela pe omul cu care au identificat dezagrementul, pentru a-l pune la punct. E primul lucru: faptul că aceşti oameni au îndrăzneala urii lor. Ceea ce e foarte periculos. Poţi să urăşti, dar să nu ai îndrăzneala urii tale. Al doilea lucru este impermeabilitatea la argument. (…) Privirea lui nu are limpezimea luminii care pleacă din ochi şi care te reconfortează atât de mult când vorbeşti cu un om. Nu. Este ceva îndârjit în spatele acestei matuităţi: nu vrea să asculte nimic”.

Deci: prostia agresivă, orbirea lăuntrică a celor care, vorba lui Pleşu, sunt ocupaţi toată ziua să aibă dreptate, lipsa de toleranţă şi grobianizarea discursului din spaţiul public. Maligne şi la fel de valabile, indiferent în ce „tabără” ideologică sau culturală te afli.

De altfel, sunt sigur că una dintre principalele cauze pentru care Patapievici le-a devenit, de la un moment dat, nesuferit românilor a fost „impertinenţa” lui de a purta cu dezinvoltură papion: „ Păi ce?! Îl durea gura să fie mai popular, nu putea să conferenţieze într-un maiou perforat, la o partidă de babaroase, lângă o măsuţă din Cişmigiu?” (Vă mai aduceţi aminte de seducătorul Ion Raţiu? Şi el a păţit la fel! Pentru că, deşi piticii democraţi cu care ne batem pe burtă fură de sting, blazoanele, boieria naturală ne put, nu dau bine! ).

Oricum, de când cu strigătul de luptă „Jos intelectualii!, este clar că „cetăţeanului de la bloc” i s-ar fâlfâi şi dacă Patapievici s-ar teleporta, în prime-time, pe Marte.

Dar, peste toate acestea, sunt sigur că anunţul de la Cluj i-a furnizat întregii menajerii politice  româneşti un oftat de uşurare: pericolul ca un creier să mai candideze la ceva, undeva, le-a trecut pe la tâmple!

Din toate pricinile de mai sus, salut gestul lui H.R. Patapievici.

Mi se pare a fi reflexul unei demnităţi reactive la mârlănia generală.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite