Onorarii şi şpăgi

Multă lume crede că arhitecţii cîştigă bine. Impresia se datorează, în mare parte, faptului că majoritatea dintre ei investesc mai mult în imagine, le place să locuiască bine, să se îmbrace, să călătorească, să se cultive, îmi place să cred că aspiră să formeze un grup de elită socială şi culturală. Cîndva chiar aşa era.

Numele celor 24 de arhitecţi fondatori ai Societăţii Arhitecţilor Români, în anul 1891, au lăsat în urma lor clădiri impunătoare ce au devenit astăzi monumente de arhitectură, au creat o şcoală de arhitectură ce a devenit astăzi Universitatea „Ion Mincu“, au fost personalităţi ale societăţii şi vieţii culturale româneşti, breasla arhitecţilor a fost mereu în avangarda schimbărilor culturale la sfîrşitul secolului XIX şi în secolul XX.

Dar erau puţini iar clădirile ce li se comandau trebuiau să fie reprezentative sau aparţineau bogătaşilor, poate de asta şi onorariile erau pe măsură. Citez un document emis de Corpul Arhitecţilor din România, aflat sub egida Ministerului Educaţiei Naţionale (chiar aşa!) în anul 1934:

„Munca şi priceperea, depuse de un arhitect în exerciţiul profesiunii sale, precum şi responsabilitatea legală ce are pentru lucrările executate trebuiesc remunerate numai de clientul său prin onorarii echitabile. Onorariul se calculează la valoarea totală a clădirei, în care intră, pe lîngă construcţia propriu zisă şi decoraţie, lucrările accesorii fixe, ca instalaţii de calorifere, ascensoare, sanitare, electricitate, sonerii, tapete, pavaj, împrejmuiri etc.”

Documentul conţine şi un tabel al onorariilor minimale (ceea ce îşi propunea să elimine concurenţa neloială), în funcţie de importanţa, caracterul şi valoarea lucrării, exprimate în procente din această valoare. Cu cît valoarea clădirii e mai mare, procentul e mai mic, cu cît natura lucrării e mai complexă, procentul e mai mare. Astfel, onorariul (minim) al unui arhitect oscila între 3% (în cazul unei clădiri industriale sau agricole de mari dimensiuni) şi 10% (în cazul unei lucrări pretenţioase, dar de mici dimensiuni – amenajări interioare, restaurări de moumente istorice). Uneori, arhitecţii primeau prime de inaugurare de la clienţii mulţumiţi şi (fireşte) înstăriţi.

Alteori onorariul era completat cu apartamentul penthouse de la ultimul nivel. Între timp corpul de arhitecţi a crescut numeric iar onorariile au scăzut mereu. Între 1947 şi 1990 toţi arhitecţii erau lefegii. Şi nu dintre cei graşi! Prin 1986, după 20 de ani de activitate, salariul meu, calculat la raportul real de piaţă dintre leu şi dolar, era de 70 de dolari lunar! În 1926 Tabloul Societăţii Arhitecţilor număra 156 de membri în Bucureşti plus 20 din provincie sau străinătate. În 2001 la înfiinţarea Ordinului Arhitecţilor din România s-au înregistrat 2700 de arhitecţi cu drept de semnătură. Astăzi sînt aproape 7000.

Folosesc prilejul pentru informare: astăzi onorariile arhitecţilor nu se bucură de atenţia, nici de acceptul instituţiilor guvernamentale. În momentul de faţă  sistemul de informaţii asupra costurilor e în lucru dar în documentele interne ale Ordinului Arhitecţilor (care sînt publice) funcţionează (informativ) un tabel al onorariilor care a fost îndelung dezbătut şi care coincide cu cel din 1934! : între 3% şi 10% din valoarea lucrării în funcţie de natura şi costul investiţiei. Din experienţă ştiu că procentele astea sînt rar atinse, din negocierile cu clienţii se obţin onorarii mai mici. E puţin dacă ne referim la taxa percepută de primării pentru eliberarea autorizaţiei (1%) pentru care de fapt nu fac mai nimic!

De ce scriu despre asta? Ca să aduc vorba, prin conexiune şi prin comparaţie, de o problemă ce ne frămîntă pe toţi, iar mie îmi dă de gîndit : Ce se întîmplă în ultimele zile şi săptămîni, ce sume ne sînt dezvăluite, provenite din şpăgi, din escrocherii, din trafic de influenţă, sume disproporţionate faţă de sumele din bugetul naţional, faţă de nivelul de trai, faţă de performanţele ţării, în general...

Nu prea am surprize, doar n-a crezut nimeni că averile de după 1990 sînt curate, surpriza e dată de dimensiunile sumelor de bani ce se vehiculează. Vă mai aduceţi aminte de expresia frecventă din anii 1990 „prosper om de afaceri”? Oameni de afaceri? Ce afaceri? A! Că poţi să faci speculaţii, la bursă, în imobiliare, că poţi primi onorarii pe merit, staruri de la Hollywood îşi cumpără cîte o insulă, că poţi avea idei, să gestionezi, să dezvolţi, să faci să crească o afacere... Dar, chiar aşa, fără să faci nimic, doar să dai din cap, să semnezi, să fii pe un scaun de dregător, să te nimereşti în calea unei afaceri – „Muică, ce dădu peste mine, trece pîrîul pîn curtea mea, hai să pun şi io un stăvilar, îl cobor îl ridic, iau o taxă!

Din perspectiva mea, de om care şi-a cîştigat banii din vînzarea forţei de muncă, a talentului, a cunoştiinţelor sau experienţei profesionale, nici nu pot înţelege acumulările de averi în perioade scurte de timp. Şi, ATENŢIE! Ăştia nu sînt bogaţi de azi, de ieri ci de 15 ani, de 20 de ani, de 25 de ani! Şi, ATENŢIE! Şpăgile nu sînt din banii Companiilor, nu sînt prime sau comisioane, NU! companiile au crescut preţurile de vînzare la toate produsele din IT, nu au cedat din profit ca să aibă desfacere! Deci miliardele alea de euro sau de dolari sînt plătite de noi prin intermediul instituţiilor pe care le suportăm financiar ca şi contribuabili, fie că sînt ele şcolile, administraţiile sau grănicerii!

Pedepse? Cui mai folosesc? Doar etic şi moral. Numai dacă sînt exemplare. Cum au mai fost cîndva, deşi regimul de la acea vreme nu era cel mai în măsură să fie justiţiar. Şi totuşi, pentru cei ce au uitat şi pentru cei ce n-au aflat : în anii 1950 un decret stabilea aplicarea pedepsei capitale pentru făptuitorul unei delapidări (deci din banii statului) de 100.000 lei. Ca să vă daţi seama de valoarea banilor : în aceeaşi perioadă s-a pus în vînzare, în comerţul de stat, primul autoturism : Pobeda, preţul = 92000 lei! Filmul lui Solomon „Closer to the moon” ne relatează cu talent şi umor (negru) un episod real din aceeaşi perioadă : toţi cei 5 autori ai jafului de la Banca Naţională au fost condamnaţi la moarte!

Ca să mă întorc la modestie. Acum 2 săptămîni am scris aici despre reabilitarea Casei Enescu din Mihăileni. Pe bază de donaţii. Astăzi casa e protejată provizoriu, la adăpost de intemperii şi prăbuşire, prin iniţiativa, printre alţii, a Ordinului Arhitecţilor. Pînă acum s-au cheltuit cca 2000 de euro. Mai sînt păstraţi cca 3000 pentru anul viitor. Comentarii? În materie de onorarii: Atît de puţin, pentru atît de mult! În materie de şpăgi: Atît de mult pentru atît de puţin ?