Omul care a pierdut partida
0
Viaţa şahistului Dan Vladimir Bondoc (78 de ani) n-a fost decât o succesiune de eşecuri. Acum se află în faţa morţii şi e îngrozit că va trebui să piardă şi de această dată
În aceste vremuri în care lumea se hrăneşte cu poveşti de succes şi în care impostorii îmbrăcaţi la costum se îmbogăţesc predicând fericirea şi dând sfaturi de gândire pozitivă, vă prezentăm, dragi cititori, povestea unui îngrozitor eşec. E strigătul de deznădejde al unui om ajuns în faţa morţii cu mâinile goale şi cu conştiinţa apăsătoare a unei realităţi dureroase: 80 de ani pe Pământ. Şi totul a fost în zadar.
Cronologia acestui articol începe mai de mult, cam pe la sfârşitul primăverii. Am ajuns, nici nu mai ştim cum am ajuns, la un turneu de şah pentru veterani, organizat la Hanul lui Manuc, din Bucureşti. Ne găsim, aşadar, într-o după-amiază de mai. În sala de concurs domneşte concentrarea, perturbată, din când în când, de o uşoară agitaţie iscată la masa numărul unu. Acolo se desfăşoară meciul vedetă al zilei, între maestrul FIDE Dan Vladimir Bondoc (78 de ani) şi marele maestru internaţional (adică două trepte mai sus) Mihai Şubă (65 de ani), proaspăt campion european la veterani.
Straşnică imagine oferă încleştarea dintre aceşti doi rivali: Şubă este înalt şi bine clădit, cu fruntea lată şi cu părul vâlvoi, pe când Bondoc e plăpând ca un copil bolnăvicios, cu gura ştirbă şi cu nişte ochelari cât toate zilele aşezaţi pe vârful nasului.
Bondoc tocmai a mutat şi îşi face de lucru cu o cafea primită de la organizatori. Şubă încearcă să se concentreze, dar adversarul îi vâră sub nas un pliculeţ: „Nu mai văd bine de la diabet. Ăsta e zahăr? Eu n-am voie zahăr!“. Şubă se uită şi răspunde în doi peri: „Nu e zahăr, e zaharină. Nu face rău“.
Bondoc toarnă conţinutul în ceaşcă şi se chinuieşte să-l amestece cu o linguriţă, dar mâinile îi tremură cumplit şi nu face decât să imite zgomotul unui clopoţel. Soarbe o înghiţitură de cafea, apoi cade pe gânduri, clipind tot mai rar din spatele lentilelor sale uriaşe. Tocmai când Şubă e pe cale să-şi recapete concentrarea, se aude strigătul deznădăjduit al maestrului: „Mi-e frică de moarte! De ce mi-o fi mie frică de moarte?!“. Capetele concurenţilor se întorc către masa unu. Dar maestrul devine imperturbabil, continuând să se gândească la moarte şi la următoarea mutare.
LACRIMI ŞI CURELE
Ne-am dorit să-l cunoaştem pe Dan Vladimir Bondoc tocmai pentru această paralizantă sinceritate: „Mi-e frică de moarte“. L-am sunat, după o vreme, spre sfârşitul lui august, şi i-am propus un interviu. „La mine nu ne putem întâlni, sunt condiţii nasoale. Hai să ne întâlnim într-un bar“, a zis el. A doua zi, maestrul s-a schimbat la 180 de grade şi a propus să ne vedem în curtea unei biserici din cartierul Sebastian.
N-am fost niciodată prea siguri pentru ce ne întâlnim cu bătrânul şahist Bondoc, dar cert este că într-o dimineaţă ne-am pomenit lângă el, pe o bancă, în curtea unei biserici. El s-a uitat la noi şi a zis: „Vreau să vă rog ceva. Ştiţi care e situaţia? Nu mai am curele. Şi vreau să mă duceţi la magazinul Victoria, să-mi iau două curele“. Până la urmă am ajuns împreună pe Calea Victoriei, să-şi ia maestrul curele pentru pantaloni, dar înainte de asta ceva s-a petrecut. Ne-am trezit umblând prin viaţa lui Dan Vladimir Bondoc.
„...DIN CAUZĂ CĂ PUTREZESC“
„Sunt născut în Buşteni, acolo am copilărit. Anii ăia au fost frumoşi şi acuma sunt aproape de moarte (n.r. – maestrul începe să plângă). Mă simt rău, mă chinuie diabetul. Nu o am decât pe fiică-mea, ea mă mai ajută, dar nu pecuniar, că nu are bani. Lucrează tocmai în Pajura, la o firmă care aparţine lui Ionuţ Şerban Dobronăuţeanu. Ei au bani serioşi, domnule! El şi cu frate-său sunt miliardari. Imaginează-ţi! Dacă au firma Tchibo, de cafea. Tchibo!“, spune bătrânul şahist şi pronunţarea acestui cuvânt, „cibo“, pare să-i mai şteargă din gândurile negre.
Îl tragem către o zonă mai optimistă. A jucat şah, a mers la turnee prin ţară, a prins chiar şi o deplasare în Spania,pe Costa del Sol. „În ’77 era asta, când a murit bunica mea, pe care am iubit-o foarte mult şi o plâng mereu pentru că ea m-a crescut. S-a dus la azil, pentru că eu plecam mereu la turnee (n.r. – maestrul începe iarăşi să plângă). Sunt un nenorocit, am să mor. Şi mi-e frică de moarte din cauză că putrezesc. Trebuie să fiu tare. Trebuie să-mi dau seama că omul se naşte, creşte şi moare. Dar sunt un om pesimist, toată viaţa am fost pesimist.“ Plânge încet. În astfel de momente se cam termină cuvintele. Ce să-i spui unui om care se gândeşte nopţi întregi la corpul său sub pământ? În jurul nostru aleargă, în toate părţile, o mulţime de copii. Unul are o mască de Spiderman şi îi fugăreşte pe ceilalţi. Curtea bisericii răsună de chiotele lor.
PREA MULTE MUTĂRI GREŞITE
Viaţa lui Dan Vladimir Bondoc a fost o înlănţuire de mutări neinspirate. O partidă pierdută din care îşi aminteşte fiecare greşeală, dar e prea târziu ca să mai poată îndrepta ceva. Când era copil a fost luat din Buşteni şi adus în Bucureşti de un unchi care nu avea copii şi l-a luat sub protecţia lui. Primul regret: „Ce frumos era la Buşteni! Cel mai mult mi-a plăcut acest orăşel unde m-am născut eu“.
A intrat la Liceul Şincai, dar după un timp s-a transferat la o şcoală de telecomunicaţii pe care n-a reuşit să o termine. „Nu mi-a plăcut acolo, eu trebuia să termin la Şincai, unde mi-a plăcut mie. Dincolo am rămas corigent, nu m-am dus să dau corigenţa şi m-au lăsat repetent. Culmea, am rămas corigent la matematică. Eram foarte bun la şah, dar nu mă descurcam la matematică. Ştiu, e un paradox, dar ce mai pot face acum?“
Activa ca şahist la clubul Spartac Bucureşti şi cei de acolo i-au găsit o slujbă la o bază de aprovizionare. „Făceam muncă fizică din cauza faptului că nu aveam şcoală.“ Apoi a prins un loc bun la o centrală telefonică, dar iarăşi a făcut o mutare greşită. „Am greşit foarte mult pentru că am ţinut cont. Aveam o colegă de birou care avea relaţii cu toţi golanii şi fuma în birou. Şi din cauza ei m-au mutat în altă parte, unde căram pachete de ţigări şi era greu. I-am atras atenţia pentru că fuma mereu şi îmi dădea fumul în ochi. Dar ce trebuia să mă bag eu?“, se întreabă, tardiv, maestrul Bondoc.
„AM DIVORŢAT CA UN PROST“
Bătrânul şahist a eşuat şi în căsnicie, despre care spune doar atât: „Acum nu mai sunt nici căsătorit, am divorţat ca un prost. Din cauză că era neglijentă, mă rog“. De fapt, relaţiile sale cu femeile n-au fost niciodată foarte reuşite, după cum o recunoaşte chiar el. „În privinţa femeilor am fost slab. Eram o fire mai timidă. Nu mă descurcam din punct de vedere al discuţiilor. Nu ştiam să le iau, nu eram băgăreţ. Am avut ceva relaţii cu nişte colege, dar nu relaţii sexuale. Însă nici homosexual nu am fost. Urăsc treburile astea. Nici homosexual, dar nici onanist. Urăsc onania! Asta e o măgărie care face şi rău din punct de vedere fiziologic.“
NU EXISTĂ ŢARĂ PENTRU OAMENI BĂTRÂNI
Încleştarea dintre Dan Vladimir Bondoc şi Mihai Şubă
Dintre toate înfrângerile, cel mai dureros eşec al lui Dan Vladimir Bondoc este, fără îndoială, acela de a-şi fi irosit talentul de şahist. În 1955, a fost revelaţia campionatului naţional de şah, clasându-se pe locul trei. Avea numai 21 de ani şi era al treilea şahist al ţării. O tânără speranţă căreia mulţi îi preziceau un viitor mare. Dar el nu a reuşit niciodată să împlinească aceste pronosticuri. A câştigat unele turnee minore, a fost coleg de club cu marea şahistă Elisabeta Polihroniade, dar a rămas îngropat în acel an 1955. „După performanţa asta am scăzut, din cauza faptului că am avut o viaţă grea, făceam muncă fizică şi n-am mai putut să mă antrenez cum ar fi trebuit“, spune maestrul Bondoc.
Acum este legitimat la clubul de şah Carpaţi Sinaia, deşi el n-a mai fost la Sinaia de ani de zile. E o apartenenţă formală, clubul nu îl ajută cu nimic. „N-au bani să mă trimită nici la finala campionatului naţional şi eu tare aş vrea să joc şi să demonstrez. Ultima ediţie s-a jucat la Sărata Monteoru, şi eu n-am putut să mă duc că n-am avut bani de cazare şi de mâncare. Mă costa cam 7 milioane. Şi toată pensia mea e 6 milioane.“
„SUNT UN SHOWMAN“
Dan Vladimir Bondoc e convins că acum, la cei 78 de ani, ar putea să depăşească performanţa din 1955 şi să-i uimească pe toţi devenind campion naţional. După 57 de ani…
Sunt mulţi şahişti tineri, care se antrenează pe calculator, cum e şi Constantin Lupulescu, triplu campion naţional la numai 28 de ani. Dar maestrul nu se teme: „Nu mi-e frică de Lupulescu! Sunt pregătit bine şi am încredere în forţele mele. Eu mă antrenez acasă, cu diferite scheme tactice“.
Are în apartamentul său un şăhuleţ magnetic cumpărat de la Satu Mare şi stă aplecat peste el gândind tot felul de variante. Dar şi şăhuleţul ăsta a îmbătrânit: regele nu mai arată ca un rege, regina nu mai arată ca o regină. Sunt cu toţii ca nişte pioni de diferite mărimi, iar magnetul de sub piese şi-a pierdut calitatea lui de magnet. Şăhuleţul nu mai e într-o stare prea bună.
Maestrul crede că poate să-l bată pe Lupulescu, deşi tot el ne spune ce important e numărul anilor în şahul de performanţă. După o anumită vârstă, creierul îşi pierde din elasticitate şi din capacitatea de concentrare. Tocmai de aceea există turneele de veterani. La ultimul, Dan Vladimir Bondoc a pierdut în faţa lui Mihai Şubă. „Am pierdut în varianta Najdorf din Siciliană. Nu trebuia să mă bag în varianta asta, care e foarte ofensivă. Eu mereu am jucat ofensiv, numai pe atac. Îmi place să fac spectacol“, rosteşte, cu încredere, maestrul, după care face o mică pauză. Ne priveşte prin lentilele lui uriaşe, iar gura ştirbă i se deschide într-un zâmbet: „Sunt un showman!“.
APOGEUL
E incredibil cum, după atâtea şi atâtea eşecuri, omul acesta încă mai crede că poate să întoarcă în favoarea sa o partidă pe care o joacă de peste 70 de ani şi al cărei deznodământ pare că s-a decis demult. Marele vis al maestrului este campionatul mondial pentru veterani, care va avea loc luna aceasta, în Grecia.
„Apogeul meu poate să fie chiar anul ăsta, dacă m-aş duce în Grecia. Acum poate să fie apogeul, să-i bat p-ăştia, pe toţi, şi să demonstrez. Ar fi extraordinar să devin campion mondial acum, la 78 de ani.“
Maestrul e dispus să se încumete chiar şi la o călătorie cu avionul pentru a merge în Grecia şi a demonstra. Dar marea problemă sunt banii, din nou banii. Mondialele din Grecia vor avea loc într-un „resort“ modern, de patru stele, iar el nu poate suporta asemenea costuri. Nici federaţia nu vrea să îl ajute. „Ei îl susţin pe Şubă, pentru că are rezultate mai bune. Eu le-am spus să-l mai lase pe Şubă că ăla are bani, o duce bine.“
După care ne spune cu titlul de secret: „Şubă acuma arată mai rău ca mine pentru că fumează şi bea. Bea alcool!“.
CALEA VICTORIEI
Adevărul e că l-am întâlnit pe Dan Vladimir Bondoc cu mult timp în urmă, în ultimele zile de august. Nu ştim de ce am amânat atât publicarea acestui material de presă, la fel cum nu ştim de ce l-am
întâlnit, în definitiv, pe Bondoc.
Nu e uşor să iei decizia de a predica deznădejdea în forma ei cea mai simplă, fără nicio tragedie sfâşietoare care să fure ochii cititorului. E doar un şir de întâmplări nefericite care la final formează viaţa unui om. Are rost? A meritat oare să publicăm acest articol? A înţeles cineva ceva? Finalul acestor întâmplări are un fals happy-end. Viaţa ar putea fi atât de frumoasă, dar nu este.
Pe atunci, Dan Vladimir Bondoc uita de gândurile morţii numai când auzea la televizor vocea familiară a comentatorilor de tenis. Erau nopţile turneului de tenis US Open, dar pe care bătrânii îl numesc în continuare Flushing Meadows.
Am plecat împreună să cumpărăm curele de la magazinul Victoria, iar maestrul a început să se anime vorbind despre tenis. Urmăreşte turneele cu atâta pasiune încât a învăţat pe de rost expresiile comentatorilor de pe Eurosport: „Astăzi cred că joacă Federer dacă nu mai persistă ploaia. Iar Djokovici va juca cu prietenul lui din Basel, Stan Wawrinka“.
De pe bancheta din spate a maşinii, maestrul bombănea cu gura lui ştirbă şi cu ochelarii cât toate zilele aşezaţi pe vârful nasului. Şi nu-l mai asculta decât reportofonul uitat pornit: „Urmează să joace Del Potro cu Roddick, şi Roddick vrea să vadă dacă poate să-l bată pe Del Potro! Del Potro ar trebui să aibă nişte servicii… să rupă, dar a avut operaţia aia pe care a făcut-o în Arizona şi de atunci are umărul fragil. Nu-i merge serviciul. Da, eu cred că asta va fi finala: Federer cu Djokovici. Şi tare mă tem că Federer nu poate să câştige din cauza lui Djokovici!“.
Apoi maestrul a început să se uite pe geam: Sala Palatului, Palatul Telefoanelor, fostul Comitet Central, Magazinul Victoria. Pe vremea tinereţii sale juca şah în foaierele acestor clădiri, în competiţii organizate. Se uită şi îşi aduce aminte. Nu-i mai e frică de moarte. Este o zi blândă de sfârşit de vară şi pe Calea Victoriei toate strălucesc. Aici ar trebui să punem punct şi să se termine totul aşa.
Dar finalul este acesta: Roger Federer a pierdut în „sferturi“ la US Open. Dan Vladimir Bondoc n-a găsit curele sub 50 de lei la Magazinul Victoria şi s-a întors acasă cu acelaşi zgârci maroniu agăţat de găicile pantalonilor. Dan Vladimir Bondoc n-a ajus campion mondial la veterani. Dan Vladimir Bondoc a revenit în apartamentul lui cu condiţii nasoale şi a început să plângă numărând orele până când va trebui să-şi facă din nou injecţia cu insulină, singur, cu mâinile tremurânde. Omul care a pierdut partida.
Se încarcă comentariile...
