Mă bucur acum să văd că sintagma-metaforă începe să preocupe oameni de bine, doritori să o consacre geografic şi, astfel, să o exploateze – n-am alt cuvânt mai frumos – în folosul societăţii de azi.

Am văzut de curând preocuparea unui râmnician de a-i defini biografia şi hotarele în vederea promovării zonei ca o rezervaţie de cultură, de civilizaţie, de arhitectură religioasă, de turism, de petrecere fericită a timpului liber şi de învăţăminte despre identitatea unei spiritualităţi rurale. Oltenia de sub munte începe cu Ţara Loviştei, de la Câineni şi cuprinde ambele maluri ale Oltului, în stânga cu legendara Posada, unde a fost înfrânt Carol Robert, cel care urcase aici venind de la Severin, Valea Oltului şi cuprinde, iar zic, şi Perişanii, unde încă se mai găsesc vârfuri de suliţe şi Brezoiul şi Voineasa şi Mălaia şi toate satele unde încep să spuzească Tămâioarele, bisericuţele de lemn pictate de ţărani cu scene în care se amestecă sfinţii cu viaţa lor pământeană de oieri, capodopere ale geniului ţărănesc şi coboară pe dreapta Oltului, trecând prin Râmnic, capitala acestei Ţări de sine stătătoare, ca şi Episcopia în Ţara Olteniei, trecând prin Drăgăşani care şi ei, cu dealurile cu vestitele lor vii, fac parte din Oltenia de sub munte până la Brâncoveni, mânăstirea şi locul cu acelaşi nume, astăzi un celebru lapidarium, vrednică mărturie istorică şi arhitectonică şi sculpturală legată, cum se înţelege, de neamul voievodului principe recunoscut de Viena hasburgică şi cel mai de seamă erou al unei tragedii fără de egal în tot Evul Mediu european.

În dreapta Oltului întâlnim, tot în Oltenia de sub Munte, mănăstirea Mamu, rectitorită de Brâncoveanu, celebră până azi, fiind pictată de Pârvu Mutu şi ucenicul său Marin.

Oltenia de sub munte curge până la Bălceştii de Olteţ ca să se întoarcă la poalele Măgurii Slătioarei unde Cerna desparte Măgura de Măgurice, oprindu-se sub streaşina Tămâioarei de la Vioreşti, unde dă seama ”Friza Potecaşilor” de hotarul adevărat al Olteniei de sub Munte, hotar pe care-l apără potecaşii însărcinaţi de domnie, pe caii lor mici şi iuţi de munte, potecaşi vestiţi şi prin faptul că nu-şi scoteau căciula nici în faţa domnitorului. Acest hotar urcă în Mogeşti unde încă înfloreşte o Tămâioară, apoi urcă în curţile boierilor Măldăreşti unde o altă Tămâioară, biserică de Curte, stă şi ea mărturie, cu faţa spre munţii Parâng,  cu vârful Mândra şi, în dreapta Olteţului, munţii Căpăţânii, cu cetatea getică, la poalele căreia se află vestita peşteră Polovragi unde se spune că ar fi trăit zeul dac Zamolxis.

În acest spaţiu se află, la Mariţa, unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult creştin-ortodox cu o vechime de aproape 500 de ani.  Mai jos, în plaiul Floreşti, se află o altă veche Tămâioară redescoperită şi pusă în lumină de arhiepiscopul de azi al Râmnicului, învăţatul teolog dr. Varsanufie. Despre această Tămâioară, legenda  spune că ar fi o „biserică umblătoare”, adusă aici,în plaiulFloreştilor, de undeva de la Roşiile, în două care, într-unul cu păreţii de nuiele lipite cu ceamur, ca o coşarcă, şi văruiţi şi pictaţi, şi, în celălalt car, clopotul şi acoperişul din paie bătute cu maiul şi lipite cu pământ! Mai jos, pe malul Cernei, la Fometeşti, se aflau cazămrile cezaro- crăieşti care întăreau hotarul păzit de potecaşi.

Dar cea mai bună şi firească hotărnicire a Olteniei de sub munte, de sine stătătoare, ca şi Episcopia şi Arhiepiscopia de azi, este cea făcută chiar de Episcopie, prin protopopiatele ei, ultimul fiind protopopiatul Hurezilor cu vestitul lor vătaf de plai Urşanu, de la Urşani, care numai la Slătioara a ridicat trei Tămâioare.

În sfârşit, acest protopopiat  cuprindea în el şi cel mai vechi lăcaş de cult creştin ortodox ridicat în comuna Pietrari, satul Angheleşti, cătunul  Cărpiniş, bisericuţa cu hramul Sfântului Nicolae, cu două atestări, prima din 1655 şi cea de-a doua din 1737. Biserica, şi ea umblătoare, fostă de Curte, este singura care şi-a păstrat numele pictorului, descoperit sub un strat de frescă, Ognea Ion. Ea se află acum la Muzeului Satului de la Bujoreni.

Cel care a nemurit Oltenia de sub munte ca o Ţară de sine stătătoare în Ţara Olteniei a fost episcopul Gherasim Cristea, cel care, nu întâmplător, când s-a stins, la 99 de ani şi trei luni, a  fost pe drept numit părintele Olteniei de sub munte.

Nu poate fi vorba, aşadar, numai de satele puţine pe care voitorul de bine, pomenit la începutul acestei tablete, le-a considerat ”rezervaţia geoparc Unesco”, rezervaţie căreia Râmnicul meu - cum ziceam o dată - are datoria să  constituie un consiliu ştiinţific care să decidă hotarele geoparcului Unesco.