Ochiul care citeşte

Într-o vreme în care internetul nu însemna nimic, iar televiziunea numai ce „explodase“, la mine în familie se devorau ziarele şi revistele. Editorialele se citeau cu voce tare, reţetele de bucate şi leacurile naturale pentru diverse boli se decupau şi se îndosariau, în timp ce reportajele se lecturau în tăcere şi se dădeau mai departe.

Cititul ziarului era un soi de obicei de familie, ca masa de duminică, o chestie pe care o făceam împreună. Pe lângă nelipsitul cotidian, se adăugau diverse publicaţii „de nişă“, în funcţie de preferinţele fiecăruia: maică-mea, de exemplu, era abonată la „Viaţa Medicală“, iar tata era pasionat de „Revista fenomenelor paranormale“.

La capitolul „pasiuni“, tataie se oprea la rubricile despre cum să trăieşti sănătos şi nu mai voia să fiarbă laptele în oala obişnuită pentru că citise el că e făcută dintr-un metal toxic. Mamaie era interesată de tot ce însemna vedete, dar şi de sfaturi pentru gătit, iar eu devenisem obsedată de crimele, violurile şi jafurile despre care citeam, pe ascuns, în „Evenimentul Zilei“. Atunci am învăţat cuvântul „concubinaj“.

Uneori, familiile făceau chiar şi schimburi de ziare: Nănicu ne aducea o dată pe lună un braţ de nu-ştiu-ce magazin pe care al mei nu îl cumpărau. Eu le citeam pe toate, din scoarţă în scoarţă, de la interviurile cu vedete până la reclamele la liniile erotice. Le citeam şi, uneori, le mai şi decupam. Alte două momente importante ale vieţii noastre de familie au fost Revista „Avantaje“ (pe care eu şi mama chiar o citeam împreună) şi „Formula As“. Aceasta din urmă era citită duminica, habar n-am de ce tocmai atunci. Mama o citea îndelung, iar tataie apărea din timp în timp şi întreba dacă mai avem mult, că ar vrea şi bunica să citească. Acum, dacă stau să mă gândesc bine, cred că eram nişte oameni destul de mişto, cum stăteam toţi cuminţi în casa aia şi împărţeam între noi, în fiecare duminică, un singur ziar.

Nu ştiu exact cum şi de ce, dar acum fiecare dintre noi stă în altă parte. Ai mei cumpără doar „Adevărul de Weekend“, vinerea, ca să mă citească pe mine. Se mai plânge, se mai râde, se mai sună pe la rude. În rest, tata dă banii mai mult pe cărţi, iar mama nu ar cumpăra ziare nici ameninţată cu o armă de foc. Tataie este consecvent, ia în continuare „Formula As“ şi o citeşte fără să sară un rând. Cred că face asta şi pentru că, de când a murit mamaie, este foarte, foarte singur.

Ideea este că publicaţiile astea ne-au făcut fericiţi şi simplul gând că printul/ziarul/hârtia ar putea să dispară mă întristează. Zilele trecute, am primit o scrisoare de la Tiberiu Vasile Cioată din Făurei (Brăila), un domn de peste 70 de ani care îmi spune, la final, cât se poate de simplu: „Nu am acces la adevarul.ro şi mă rog să ţină cât mai mult formatul Adevărul tipărit“. Vă mulţumim. Şi eu mă gândesc mult la asta. Nu la ziarul „Adevărul“ mă gândesc, ci la oamenii care citesc ziare. La oamenii care iubesc hârtia. La oamenii ca tataie, care, nu ştiu dacă v-am spus, citeşte cu un singur ochi, şi acela bolnav. Cu celălalt ochi nu mai vede de multă vreme.