Personajele sunt prezentate în oglindă, unul e „elegant, ca scos din cutie, celălalt poartă un „tricou banal de bumbac”, unul dintre cele două pe care le are în garderobă şi pe care le îmbracă „până şi la întâlnirile cele mai simandicoase”. Unul vorbeşte de vacanţe în Sardinia, celălalt de „vacanţe de explorare low cost”. Primul –  director de vanzari la un producator de vopsele, celălalt - blogger, dacă nu mă înşel. Ca în final povestitorul să conchidă: „Nu am scris prea mult despre minimalism pentru ca mulţi nu ar întelege. Cum să explic ca nu pun preţ pe lucruri, (… ) că nevoile mele personale sunt modeste şi mă simt bine într-o formă de austeritate naturală. (…) Credeţi ce vreţi... ştiu că sunt defect”.

Textul mi-a amintit imediat o scenă de la ziua de naştere a copilului unor prieteni, sărbătorită într-un cadru restrâns. Unul dintre invitaţi, cu un cadou mai modest, aspect care ar fi trecut cu siguranţă neobservat, a subliniat suav: “Din partea mea, un dar de suflet”.

Ceilalţi au regretat imediat lipsa de inspiraţie în alegerea cadoului lor, dintr-o dată parcă prea scump şi, prin aceasta, iată, cam impersonal şi inexpresiv. Nu puteau să aducă şi ei un dar de suflet? Să lase mercantilismul la o parte măcar o clipă?! Astfel de replici le întâlnim la tot pasul şi trădează o concepţie veche. Săracul e bun, bogatul e rău.

De fapt, ştim de când lumea că banii sunt ochiul dracului. Iar tendinţa de clasificare decisivă a oamenilor în săraci şi bogaţi e simptomatică într-o societate marcată încă de comunismul din fundaţie. Odată amprentaţi, lucrurile sunt clare. Concluziile se desprind automat. Săracul e cinstit, cu frica lui Dumnezeu, sufletist şi modest, simbol al cumpătării şi al bunului simţ. Săracul găseşte bucurie în lucrurile simple, nu pune accentul pe material şi din puţinul său le dă şi altora. Bogatul e hoţ şi ostentativ, lipsit de scrupule, egoist şi arogant, nesimţit, mitocan şi miştocar, dur, agresiv şi nemilos. Dacă dăruieşte, sigur vrea să epateze şi, oricum, n-are decât să dea, că doar are de unde. Bogatul e fără Dumnezeu şi n-are nici o legătură cu cele sfinte. Aşadar nu merită decât dispreţ.

Eticheta pusă bogatului nu este întotdeauna nedreaptă. Îmbogăţirile peste noapte, prosperitatea subită a “băieţilor deştepţi”, nelimitată şi parcă imposibil de limitat, fac greu de combătut imaginea bogatului grotesc. Cu atât mai mult cu cât acesta este cel mai vizibil, cu cea mai mare expunere, în special pentru că adesea o caută obsesiv. Uşor de identificat, fiind înconjurat de afişe tridimensionale ale bogăţiei sale, bogatul de acest tip va fi văzut numai în locurile cele mai scumpe şi în trend, unde îşi va expune etichetele şi îşi va parca maşina luxoasă. Crede că totul i se cuvine, are carenţe evidente de educaţie, un tupeu nemărginit şi un comportament condescendent zeflemitor faţă de cei pe care îi percepe mai slabi decât el.

La cealaltă extremă, vulgar şi de prost gust e şi bogatul ipocrit, care, deşi înstărit, se poartă de parcă ar fi sărac, exagerându-şi modestia închipuită, purtând-o ca pe un stindard, ca pe o probă incontestabilă a nobleţii sale inexistente de fapt. Bogatul ipocrit va umbla cu aceeaşi maşină veche de 20 de ani, nu va merge la hoteluri cu mai mult de trei stele şi va refuza cu obstinaţie caviarul, chiar când i se oferă gratuit. Are principii pe care nu le încalcă. Priveşte arogant în jur, cu intenţia de a-i umili pe bogaţii care nu sunt ca el.

Există însă şi oameni bogaţi de bună calitate. Care nu se definesc prin banii lor, dar nici nu îi reneagă. inteligenţi, cultivaţi, talentaţi, profesionişti autentici, care s-au afirmat prin munca şi realizările lor, integri, morali, neostentativi, dar nici de o modestie demonstrativă, darnici, chiar altruişti. În egală măsură, săracii nu sunt toţi la fel. Nu sunt toţi plini de har şi numai spirit, nu sunt toţi buni, după cum nu sunt nici toţi răi. Unii îşi fac din sărăcie titlu de glorie, alţii se victimizează într-o strategie de înduioşare sau culpabilizare a celor din jur, unii îşi ascund ruşinaţi sărăcia, iar alţii o suportă cu demnitate, fără a se defini prin ea. Pentru că sărăcia în sine nu este o calitate, la fel cum bogăţia nu este un defect. Ticăloşia nu este apanajaul bogatului, aşa cum bunătatea nu este apanajul săracului.

Judecăţile globale, după formula negri versus albi, creştini versus musulmani, femei versus bărbaţi, români versus alte naţii, denotă superficialitate din partea celor care nu realizează imprecizia lor şi perversitate din partea celor care o realizează şi interesat promovează generalizările de acest tip. Duc la scindări artificiale, nasc resentimente, încrâncenări stupide şi consumă inutil energii demne de o cauză mai bună. Şi mai ales ne otrăvesc, ne fac răi şi plini de ură. Iar asta, într-adevăr, indiferent că suntem săraci sau bogaţi, ne anulează.

--------

„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)