Oameni cari au fost. A părăsit Slătioara la 98 de ani şi ţăranul „Domnul Pătruţ“

Când s-a întors din război în 1945, cu pieptul plin de decoraţii, veteran, „Domnul Pătruţ“ de azi era cunoscut cu numele maică-sii Vetu (Veta), nevasta lui Mitroi al Usturoaicăi lui Tucuină din Coasta Corbului şi, astfel, pe el l-a chemat Petru Tucuină.

Pătruţ Tucuină  s-a născut în casa maică-sii din Mogeşti, un cătun cu bisericuţă veche cât o bucătărioară de vară, pe un vârf de deal, şi a fost înmormântat în curtea ei, uimind pe ţăranii contemporani cu decoraţiile căpătate din al doilea Război Mondial despre care nimeni din cei de azi nu ştiau nimic.

A fost aşadar un ţăran viteaz, dar atât de cuminte şi de „retras“ pe cât de mare era sărăcia lui lucie, o grădină şi cămăruţele lui Vetu.

În Slătioara trăia atunci în plinătatea vârstei învăţătorul Costică Slătioreanu, fiul popii Slătioreanu, la rândul acestuia, tot popa Slătioreanu, fiindcă neavând nume, purta numele satului, adică al Slătioarei.

Învăţătorul Costică Slătioareanu, bogat în fîşteici de pământuri risipite prin toată Slătioara, avea din prima căsătorie doi copii, un băiat, Cornel, care, elev în ultima clasă a liceului comercial din Râmnicu Vâlcea, a plecat de la şcoală în toamna lui 1945 voluntar pe front şi a murit eroic în aceeaşi toamnă la Oarba de Mureş. Învăţătorului Costică Slătioreanu, văduv, i-a rămas o fată, Veronica, învăţătoare de ispravă ca şi el, care semăna cu el, nu cu maică-sa, o gorjeancă frumoasă de tot, care a murit foarte tânără.

Am prins-o şi eu pe această nevastă a învăţătorului Costică Slătioareanu, un dascăl vestit, iar nevasta focoasă umbla în costum naţional cu o bicicletă - la vremea aceea! -, cu roata din spate ocrotită într-o plasă de mătase ca să nu-i agaţe şoarţele gorjeneşti.

Văduv, cum mai ziceam, bătrânul învăţător a pus ochii pe veteranul atât de tânăr şi flăcău frumos şi cuminte ca o fată mare, cu pieptul plin de decoraţii, şi l-a făcut ginere ca să-i ducă sigur mai departe moştenirea, acest ginere fiind vestit şi prin vrednicia oltenească.

O vreme, bărbatul învăţătoarei a lucrat, având şi şapte clase, şi la primărie, „percitor“ şi, luat în seamă, a ajuns şi postaşul satului, iar de atunci până săptămâna trecută ţăranii nu i-au mai spus decât „Domnul Pătruţ“, recunoaşterea în acest apelativ mângâietor a respectului faţă de fratele lor ţăran. Pentru că Domnul Pătruţ a rămas toată viaţa ţăran, niciodată n-a dat jos de pe umăr nici coasa, nici grebla, nici sapa, nu şi-a părăsit grădina şi fâneaţa şi fânetul şi ograda ţărănească, la rând cu tot satul, un frate al lor şi poate mai harnic decât ei şi mai cuminte şi mai bisericos şi iar zic mai „cuminte“, cuvânt care la Slătioara înseamnă om în toată puterea cuvântului şi de ispravă.

N-a lipsit de la niciun cosit, de la strânsul fânului, de la culesul prunelor şi n-a lipsit de la Sfânta Liturghie, iar în sâmbăta Moşilor de Vară de acum câteva zile, a fost în strană, la parastasul cuvenit de la Mogeşti, în vârful dealului, unde a ajuns pe jos, cum pe jos se ducea doi kilometri şi mai bine, rar, la dispensar, după câte o reţetă, fiindcă se apropia de suta de ani. Mergea drept şi era subţire şi cu o privire luminoasă, pregătit să dea el întâi bună ziua, cu un glas aşezat şi scăzut de om cumsecade şi la locul lui, încât nu mică, in mod firesc, a fost mirarea ţăranilor lui, când, la o săptămână de la Sâmbăta Moşilor, după ce fusese văzut cu coasa şi grebla pe umeri, l-au văzut pe năsălie cu pieptul plin de decoraţii care îl înfăţişau ca pe un viteaz din al doilea Război Mondial.

De mirare a fost că pe cruce nu i s-a  scris cum ar fi meritat renumele de „Domnul Pătruţ“, pe care s-a clădit toată viaţa lui de cel mai bătrân locuitor al Slătioarei de sub Munţii Căpăţânii.

Rar  a fost un ţăran care să-şi merite numele de domn, de Domnul Pătruţ, cum a fost acest simbol al modestiei, cumpătării şi cuminţeniei luminoase ţărăneşti a cărui viaţă închide pentru totdeauna, mă gândesc, povestea lumii ţărăneşti de odinioară care a apărat cu atâta statornicie şi vrednicie şi credinţă spiritul identitar ţărănesc românesc.