Dincolo de toate explicaţiile, ceva este evident, chiar dacă nu şi prezentat ca atare: faptul că circa patru milioane de cetăţeni au ieşit la vot în ciuda chemărilor asurzitoare la boicot reprezintă în mod cert o victorie a democraţiei. Este cea mai bună veste de la căderea comunismului încoace, acum aproape trei decenii. Pe fundalul unei avalanşe de insulte din partea progresiştilor şi de stângăcii din partea iniţiatorilor consultării populare, s-a profilat o categorie determinată care a intrat în cabina de vot fără să fie momită electoral, fără să aştepte ceva. Doar din convingere.

În contextul în care partidele conservatoare ale Europei de Vest au cedat continuu în ultimele decenii şi au reuşit trista performanţă de a abandona propria definiţie creştină iniţială, iată că în partea estică a aceluiaşi continent câteva milioane de oameni îşi exprimă şi apără fără echivoc valorile. Repet: fără a fi seduse de promisiuni, fără a încălca drepturile nimănui, fără a marginaliza pe cineva sau a condamna o tendinţă, fără finanţările care otrăvesc de regulă jocul democratic şi fără susţinerea presei sau a directorilor de opinie.

Cu toate acestea, victoria este doar parţială. De ce? Pentru că ea nu a fost salutată de actorii sociali, nu a fost apreciată instituţional şi nici securizată prin iniţiative de politici publice. Dimpotrivă. Imediat, cu o promptitudine năucă, a fost anunţat parteneriatul civil. Adică nu s-a înţeles că, iarăşi mă repet, acum câteva zile am fost martorii unei lecţii de democraţie directă, la firul ierbii, că am atins un grad de conştiinţă colectivă de care nu mai speram că suntem în stare. În joc nu este mărturisirea de credinţă, ci trezia civică.

La acuzaţiile aduse mereu României, prezentată nu doar incorect, dar umilită sistematic, în plin joc ideologic de anvergură a cărui miză este nimic altceva decât definiţia vieţii, la o distanţă nu foarte mare de două cataclisme care au ucis milioane de oameni în întreaga lume – iată că, oricât ne-ar ocărî unii şi alţii, mai avem resurse de a apăra prin instrumente democratice normalitatea, de a reafirma că diversitatea nu poate să fie impusă cu preţul suspendării acelui minim consens fără de care, la final, toţi ar urma să aibă dreptate, dar după ce între timp am fi dispărut cu toţii.