În afară de clişee, un clip plin de greşeli şi imagini furate din alte ţări şi cîteva comemorări fără substanţă anul Centenarului a fost unul ca oricare altul fără motive de sărbătoare. Pentru ca acest an să fi însemnat ceva în inimile românilor însemna ca toţi cei care ocupă azi funcţii publice să-l fi pregătit din timp. N-a fost cazul aşa că a ieşit cum s-a nimerit.

S-a făcut o siglă cu numărul 100, extrem de creativ conceptul (e o glumă, evident), s-au făcut abţibilduri şi cîteva bannere cu care au fost ornate nişte festivaluri care oricum se ţineau dar au fost puse sub pălăria centenarului. Dacă te uiţi pe lista de proiecte vezi nişte plictiseli, simpozioane, câteva dezveliri de statui, manifestări artistice îndoielnice şi restaurări care oricum erau urgente. Primăriile s-au întrecut în hore şi festivaluri „centenare“ pe care le-au denumit aşa pentru că dă bine, dar conţinutul e acelaşi în fiecare an.

Practic, marea mobilizare care trebuia a fi făcută într-un asemenea an s-a oprit la chermeze şi evenimente cât să bifăm că am făcut-o şi nu pentru că simţim greutatea unui moment istoric excepţional.

În 2016, Guvernul Cioloş includea în planul momentelor de Centenar demararea a câtorva mari proiecte de infrastructură care să lege Transilvania de vechiul Regat. Ar fi fost nu ceva grandios dar un capăt de proiect pe care să-l ducă şi politicienii actuali la capăt drept recunoştinţă pentru sacrificiile personale pe care marii oameni politici de la 1918 le-au făcut în interesul cetăţenilor din toate provinciile. Proiectele din 2016 au fost abandonate pentru că azi tradiţia este să nu continui ce face un Guvern anterior şi am rămas şi fără proiecte vechi şi fără ceva în locul lor în afară de concerte şi veselie trecătoare. E un an pierdut, un moment peste care am trecut prea uşor ca naţiune. Este, cum se întâmplă mult prea des azi, încă o organizare mediocră a ceea ce ar fi putut să mişte inimi şi munţi.