O scrisoare de rămas bun. Mărturie pentru ziua de Azi

Venind la Bucureşti după patru luni de absenţă, surprins la Slătioara de „Starea de urgenţă”, găsesc în cutia poştală două scrisori de la un bun prieten şi coleg de liceu la „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea. Cea de a doua scrisoare la care găsesc firesc cu cale să răspund e din iunie 2020.

Prietenul şi colegul de liceu este de o viaţă stabilit la Deva, absolvent de ştiinţe exacte, dar şi însufleţit de spirit poetic, căruia i-am citit de-a lungul timpului câteva poezii inspirate, pe numele lui Virgil Cincă, gorjean, mă ceartă pentru „tăcerea” mea şi aflător şi el la o vârstă matusalemică vrea să-şi ia rămas bun de la mine!

Iată scrisoarea acestui coleg de liceu şi prieten foarte bun cu care am fost atât de legat sufleteşte din anii când eram amândoi la Râmnicu Vâlcea, fiecare la altă gazdă, uniţi, cum se petrec lucrurile în copilărie, când se întemeiază prietenii care pot dura o viaţă.

Dar iată scrisoarea din care şi eu descopăr că e mai mare ca mine, tatăl meu, învăţătorul slătiorean Costică Săraru, înscriindu-mă, cum se putea atunci, la şase ani jumătate în şcoala primară.

„Dragă Dinule,

Te rog să-mi scrii!

Tăcerea ta mă scoate din sărite. Ce fele de prieten îmi eşti tu mie?

Cu ce ţi-am greşit?

Ai uitat că în 1942, când am devenit colegi la Liceul «Alexandru Lahovari», din Râmnicu Vâlcea, m-am apropiat de tine şi pentru faptul că tu erai orfan de război?!

Dacă nu mai poţi tu personal să-mi scrii, dictează la cineva câteva rânduri pentru mine.

Acum, când suntem pe ultima sută de metri, mă văduveşti de posibilitatea de a-mi lua «Rămas Bun» de la tine?

Eu în 5.04.2020 am împlinit 90 de ani.

Scrie-mi în ce stadiu de sănătate te afli. Ia măsuri urgente!

Ţie şi familiei tale vă doresc multă sănătate şi voie bună!

Al tău coleg şi prieten de odinioară şi de azi,

Virgil Cincă
23.06.2020
Deva”

Trebuie să îi scriu că mă desparte un an şi jumătate de vârsta lui şi că îi urez ”la mulţi ani!” la împlinirea vârstei de 90 de ani şi că îmi pare atât de bine că este atât de puternică vocea lui, cât de vii sunt amintirile din copilăria noastră, cât de vibrantă este memoria lui şi, într-adevăr, o rog pe soţia mea să-mi scrie răspunsul, pentru că cele trei cărţi tipărite în ultimii ani le-am scris dictându-le fiindcă m-a lăsat vederea.

Dialogul cu el, la telefon, l-a înfăţişat ca fiind de o vitalitate vibrantă şi nu lăsa loc în niciun chip pentru un rămas bun.

Această vitalitate m-a convins încă o dată că există bătrâni care şi la 90 ani sunt încă vii şi puternici şi trebuie respectaţi şi admiraţi pentru vitalitatea lor, cum sunt atâţia părinţi, bunici şi străbunici care au suferit rigorile stării de urgenţă şi se cuvin ocrotiţi şi nu consideraţi, aşa cum am auzind răspunzând cineva, pus să ocrotească un centru de îngrijire a vârstnicilor:

- „Ce să fac cu el? Are 90 de ani. Să-l împăiez?!”

Culmea cinismului!

Mărturia mea de astăzi anunţată în titlu este o mărturie a înstrăinării care s-a strecurat nefiresc şi neomenesc între oameni şi care ne arată cât de îngrijorător este pustiul sufletesc într-o clipă când lupta cu un duşman atât de periculos cum este cel de azi ne pândeşte.

Pledoaria mea este pentru răspunderea care apasă pe umerii fiecăruia dintre noi şi câtă solidaritate şi dragoste pentru apărarea dreptului la viaţă ni se cere tuturor.

Încă o dată îi spun şi din acest colţ de pagină „La mulţi ani colegului meu de liceu, râmniceanul Virgil Cincă!” acela care, la 90 de ani - repet –  merită să trăiască atât de puternic cum este astăzi.