Indignarea, revolta şi şocul în urma crimelor de la Caracal s-au accentuat în aceste zile când am aflat nu de dispariţia unei minore (speram că va reveni acasă, dar nu s-a întâmplat, din păcate), ci de uciderea acesteia în modul cel mai brutal. Adriana, o fetiţă de doar 11 ani, se întorcea de la şcoală ca orice copil, inocent şi cuminte într-o zi de vineri. Am văzut imaginile ultime (mergea singură cu ghiozdanul în spate), aşa cum am ascultat ultimele cuvinte de disperare ale Alexandrei. Fetiţa se îndrepta pe jos spre casa ei din sat, un sat cu oameni pe uliţe, un sat aparent liniştit. Atenţie, nu vorbim de o tragedie ce a avut loc într-o zonă de risc crescut, în plin centrul Bucureştiului sau într-un cartier blestemat, mărginaş unde infracţionalitatea este ridicată. Dimpotrivă. Cine s-ar fi gândit că în satul românesc au loc răpiri de copii? Ce căuta acel individ fix acolo? Şi de ce nu în alt loc? Întâmplător? Fix la ora în care se întorcea fetiţa de la şcoală? Şi nu era ora 12. Avem nevoie de răspunsuri. 

Se pare că în ciuda mobilizărilor sutelor de poliţişti, Adriana a fost găsită de un voluntar al Asociaţiei Rescue 4×4. Am trecut cu vederea această informaţie. Ce ne înspăimântă este altceva. Că este vorba de un alt caz de agresor sexual, psihopat şi criminal. Şi nu unul român. Cum şi în ce mod un individ dintr-o altă ţară tocmai din Olanda călătoreşte tocmai în România, închiriază o maşină şi ajunge într-un sat anonim pentru ca în final să comită o crimă? Un alt caz greu de descifrat. Singur sau cu complici? Ce ştiu europenii despre România? Păi, în primul rând, toată Europa ştie că victimele traficului de minori, traficului de persoane, victimele prostituţiei provin în mare parte din România. Şi nu de azi, ci de cel puţin 10-15 ani. Un lucru este cert: în ultimele săptămâni, majoritatea ştirilor oficiale din partea Poliţiei Române sunt despre trafic de minori, violatori şi trafic de droguri. O altă coincidenţă? Fix acum?

Vă redau doar ştirile pe care le-am citit săptămâna trecută. Fiţi atenţi. Sâmbătă, 21 septembrie, în Satu Mare, procurorii DIICOT prind în flagrant un tânăr care-şi propunea să vândă droguri de mare risc (100 g de clephedrone). Pesemne a fost urmărit ceva timp. Joi, 19 septembrie, la Constanţa au avut loc 44 de percheziţii domiciliare la persoane bănuite de proxenetism, trafic de minori şi prostituţie infantilă. În aceeaşi zi la Giurgiu şi Bacău alte 4 percheziţii cu privire la trafic de minori, 6 fete (unele de 15 ani) au fost salvate. Tot joi, la Piteşti, au fost descoperite plante de canabis într-un solar la un individ acasă şi în cealaltă parte a ţării, la Satu Mare, 60 de pastile de Ecstasy, 1 kg de canabis şi 16 doze de cocaină au fost confiscate. Cu o zi înainte, adică pe 18, DIICOT Bacău reţine doi bărbaţi implicaţi în trafic de minori (victime: două minore de 11 şi 14 ani). Pe 18 septembrie, la Iaşi, DIICOT reţine un bărbat de 30 de ani ridicând peste 100 de g de droguri de risc. Tot pe 18 septembrie la Sibiu au avut loc 18 percheziţii şi 52 de mandate de aducere, 9 persoane fiind reţinute tot pentru trafic de droguri. În aceeaşi zi, în Vrancea şi Galaţi trei bărbaţi sunt reţinuţi pentru substanţe etnobotanice, la Botoşani un bărbat este reţinut pentru pornografie infantilă, act sexual cu minor (15 ani) şi viol, iar la Buzău o grupare care a recrutat 11 tinere (trafic de persoane, proxenetism) este destructurată. Ce mă intrigă informaţia că, din cercetări cei trei bărbaţi au comis infracţiuni în perioada 2010-2019. De ce s-a aşteptat până la 18 septembrie 2019? Cum adică? Totuşi prea multe arestări pentru infracţiuni identice în aceeaşi zi, în toată ţara, nu credeţi? Deci dacă citeşti doar aceste ştiri crezi că România e Sicilia sau Mexic. Un stat mafiot.

Tot luni vedem nişte imagini care ne arată, de astă dată, în capitala ţării noastre, în plin trafic rutier cum doi indivizi se îndreaptă spre o maşină şi spre alta şi unul dintre ei loveşte puternic şi repetat, ca mai apoi amândoi să urce în maşină. Reacţia tuturor celor din zonă este unanim pasivă. Nimeni nu a intervenit. Şi vorbim de o zonă populată, de acte comise în plină zi, în Bucureşti. E adevărat. Frica ne face să nu reacţionăm. Frica unui individ determină individul să fie pasiv. Dar e vorba şi de o frică în combinaţie cu indiferenţa şi lipsă de reacţie cu „nu mă bag, nu-mi pasă”. Însă reacţia colectivă e mai puternică. Mai multe persoane puteau coborî concomitent şi puteau opri acei tineri, puteau salva victimele de la agresiunea fizică extremă. Nu învăţăm asta nici acasă, nici la şcoală, nici altundeva.

Ce ne rămâne de făcut? Mă gândesc, în primul rând, la părinţi.

1. Aflăm că un copil sub 13-14 ani nu ar trebui să se întoarcă singur acasă de la şcoală sau să se plimbe în alte zone, să naveteze. Nicidecum. Siguranţa copilului este mai valoroasă decât orice altceva. Este responsabilitatea părinţilor, dar vreau să fie şi a autorităţilor locale.

2. Primăriile şi Consiliile Judeţene au obligaţia de a asigura transportul public în localitate şi între localităţi şi de a asigura protecţia cetăţenilor. Avem poliţişti locali, vreau să îi văd permanent pe stradă. Avem jandarmi sau trupe speciale. Da, vreau să îi văd pe stradă nu doar la instrucţie. Nu mai vreau să văd jandarmi care în timpul liber acţionează prinzând infractori. Vreau ca în acele zone să fie oameni ai legii patrulând.

3. CCTV in operation. Mesajul acesta îl citeam peste tot în urmă cu vreo 10-12 ani în Londra: la trecerile de pietoni, în toate pieţele publice, la intrare în şcoli şi universităţi, la intrare în magazine mari, baruri, la instituţiile publice. Iniţial, m-am înspăimântat că toată viaţa publică era supravegheată. Acum înţeleg. Dacă în acel sat din Dâmboviţa nu erau cele câteva camere video, probabil nu s-ar fi identificat acel suspect. Autorităţile sunt obligate să lărgească numărul camerelor de supraveghere video. Peste tot. Poliţia Local din Sibiu anunţa că are fix 123 de camere. Doar atât? 20 poţi să instalezi doar în gara oraşului. Directorii de şcoli au această obligaţie de a proteja copiii care învaţă, să instaleze camere cât şi pază la intrare. În unele şcoli intră oricine, ca pe bulevard. Fiecare cetăţean poate începe de astăzi să-şi instaleze camere video, să-şi protejeze perimetrul casei.

4. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor despre sexualitate, să rupă această barieră condamnabilă. Copiii trebuie să fie învăţaţi să spună nu, să refuze orice contact nepotrivit din partea unui străin sau a unei persoane cunoscute.

5. Părinţii au obligaţia de a cunoaşte şi de a monitoriza tot ce face un copil şi mai ales copilul lor minor. Fizic, real dar şi online (sau mai ales online). Şi, slavă Cerului, zeci de aplicaţii sunt de ajutor. În studiul meu cu peste 10.000 de tineri am confirmat că cu cât petreci mai puţin timp cu propriul copil cu atât nu cunoşti ce face acesta, nu ai o legătură emoţională şi încă ceva. Permisivitatea părintelui este de fapt un factor de risc. Cu cât permiţi copilului să hoinărească în oraş ore în şir, să frecventeze cluburile întreg weekendul (să consume alcool) cu atât îl supui unor riscuri pentru securitatea şi viaţa lui.