O poveste şi o zi de iarnă la Slătioara

După ninsorile de zilele trecute care - aşa cum zicea doctoriţa mea de la Slătioara - le-au adus aminte slătiorenilor mai bătrâni, ca să nu zic foarte bătrâni să mă aflu şi eu printre ei, le-au adus aminte, zic, de copilărie, m-am grăbit să stau măcar câteva ore la bătrânul meu conac de sub Munţii Căpăţânii unde, când ningea acum 75-80 de ani, ningea de credeam că nu ne mai lipseşte decât o palmă de zăpadă ca să ne unim cu cerul.

A nins în neştire o săptămână la rând, zi şi noapte, nu se mai vedea om cu om când treceau pe drum unul pe lângă altul, nu se mai vedea nici fumul sobelor care urca spre cer, nu se auzea, nu se mai auzea nici când se aşeza un fulg unul peste altul, cum auzeam noi când eram copii, pentru că noi când eram copii auzeam şi când creştea iarba în nopţile de primăvară, când înflorea plăpândă şi curajoasă ca o prinţesă Floarea Paştelui. Aşa de ascuţit era auzul nostru, al copiilor atunci, şi mai ţiu minte câinele Ursu, roşu ca focul şi flocos ca flăcările focului, care, dacă uitam uşa deschisă şi intra în casă, când lătra, se stingea lampa cu gaz.

Aşa au fost zilele din urmă pentru cei foarte bătrâni de la Slătioara de sub Munţii Căpăţânii şi mi-a spus doctoriţa - în orele cât am stat la conacul de la Slătioara – că înainte cu numai două zile, la dispensar, o bătrână de pe timpul meu le-a spus doctoriţei şi sanitarilor ordinea morţilor din zilele următoare în satele care fac parte din Slătioara – cum zic ţăranii - buricul pământului.

- Moare sigur Haralambie! - să zicem -, până după-masă e gata.

- Şi Dumitru? - zicea doctoriţa ca s-o continue şi să intre în dialog cu bătrâna prevestitoare.

- Nu, el mai stă cel mult până poimâine, ţineţi minte de la mine, doamnă doctor, şi, pe urmă, vine la rând Veta lui Haralambie.

- Şi s-a potrivit?, întreb eu uluit.

- Cum a zis bătrâna - răspunde doctoriţa - parcă vorbea ca la carte şi ştia pe-dinafară, cum zicea ea, cât îi mai ţine răsuflarea pe ultimii ţărani din Slătioara, care n-aveau să apuce, săracii de ei, primăvara.

Când a zis primăvara, doctoriţa, fiică de ţărani ea însăşi, de ţăran olar şi dascăl la biserică, mi-am adus aminte din copilărie, cum la mijlocul lui ianuarie, când cădeau zăpezile mari pomenite de noi în zilele cu ninsori din urmă, ţăranii nu mai aveau răbdare şi ieşeau noaptea în cerdacurile caselor şi în pridvoarele lor şi se uitau după stele spre ziuă să vadă un semn al primăverii. Fiindcă pentru ei, după Bobotează şi Sfântul Ioan, iarna avea datoria să se grăbească şi să facă loc vântului de martie care mână nebuneşte norii şi trage după el ploile care prefaţează semnificativ înflorirea Pobdealului şi a Florii Paştelui şi creşterii grăbite a firului ierbii.

Această Speranţă teribilă în sosirea primăverii, care însemna în trecutul satului românesc încrederea în viitor, a slăbit nefericit de mult în ultimii 30 de ani, s-a subţiat şi începe să se facă uitată.

La ţară începe să se dovedească un fapt trist că numai cerul şi stelele au rămas ţărăneşti. Şi ţăranii s-au rărit şi casele locuite de ei şi rămase pustii s-au înmulţit şi bătrânii s-au rărit şi ei, uitaţi de copii şi mai ales de nepoţii lor plecaţi pe meleaguri străine după o bucată de pâine mai bună, deşi plătită de cele mai multe ori cu mult mai multă sudoare a frunţii decât în ţară.

Printre ţăranii ultimi care au mai rămas la Slătioara se află şi Mariţa, mama doctoriţei, pe care, în orele scurte pe care le-am petrecut la Slătioara, în timpul ninsorilor din zilele trecute, am întrebat-o:

- Ce mai visezi Mariţo în nopţile din iarna asta?

- Păi, tot pe Culiţă îl visez!

- Păi, numai pe el?

- Numai! - zice ea, pe Culiţă îl visez; numai pe el şi mereu îi spun să mai aibă niţel răbdare, că viu şi eu lângă el să mai lucrăm împreună, cum am lucrat toată viaţa.

- Păi, ce să mai lucraţi voi împreună, acolo în cer, unde o să te întâlneşti tu cu bărbatul tău, Culiţă olarul?

- Păi, să lucrăm amândoi o scrisoare.

- Şi ce să scrieţi în ea? - întreb eu nedumerit şi uimit.

- O scrisoare în care să-L întrebăm pe Dumnezeu de ce mor atâţia oameni tineri de la un timp şi pe noi, care suntem atât de bătrâni, ne-a uitat?

- Şi Culiţă ce zice?

- Păi, să-I scriem Mariţă, să-I scriem lui Dumnezeu întâi şi, pe urmă, să cauţi tu sub căpriorul de la cuhnie, de deasupra vetrei, oala arsă de mine şi afumată de tine de atâta fiertură şi, când vii, cum zici tu că vii la mine, să-mi mai fierbi o oală cu fasole albă, cum îmi făceai tu o dată şi să mâncăm amândoi, cum mâncam o dată.

- Păi mai e oala acolo?- întreb eu.

- Cum să nu fie?! Doamne Fereşte! - zice ea - să nu fie, fiindcă s-ar supăra Culiţă şi nu m-ar mai primi să stau lângă el. Acolo e! O ştiu bine şi o şi văd acum când vorbesc cu dumneata şi să ştii c-o să şi apuc să mai fac o oală cu ciorbă de fasole să mâncăm amândoi, şi după aia să-I scriem, amândoi, scrisoarea lui Dumnezeu.

Mariţa are 84 de ani, se ţine dreaptă, pare hotărâtă în tot ce spune şi se mulţumeşte cu acest vis al ei, singurul în care visează să-I scrie, când o ajunge lângă bărbatul ei, o scrisoare lui Dumnezeu.

N-apuc să îmi iau rămas bun de la Mariţa fiindcă cineva deschide uşa pe negândite şi ninsoarea intră nestingherită pe uşă şi viscolită ne cuprinde într-o clipită pe amândoi.