Publicat în 1981, la patru ani de la stabilirea celebrului disident în Marea Britanie, el furnizează nu doar o amară reflecţie asupra destinului zdrobit de monstrul sovietic, ci şi o riguroasă, pe alocuri necruţătoare, analiză a tarelor occidentale. Decelabile pentru ochiul clinic al lui Bukovski, aceste tare surprind, în mod special, printr-un generos absurd urmuzian. Fără a formula un reproş direct, Bukovski ia notă de numeroase situaţii ridicole şi bizare, în răspăr cu aşteptările privind Occidentul, cultivate în scurta sa viaţă petrecută în URSS. Astfel procedează, spre exemplu, atunci când demersurile logistice necesare instalării în noua ţară îi dezvăluie o birocraţie şi nişte regulamente stupide, cum ar fi imposibilitatea de a cumpăra, urgent şi contra unei sume mai mari decât norma, un transport de păcură necesar încălzirii. Ceea ce, în viziunea funcţionarului britanic, reprezintă „un beneficiu ilegal” în URSS s-ar fi rezolvat, conchide Bukovski, prin simpla abordare, pe şosea, a unui camion-cisternă!

Pentru disidentul care, în cei 12 ani petrecuţi în închisori şi spitale psihiatrice, nu a încetat niciodată să citească, o altă realitate locală – numărul redus de cititori – este consternantă. După cum mărturiseşte, la finalul vizitării a aproximativ o sută de locuinţe din Cambridge, singurele volume zărite au fost cele ale anuarului telefonic! În contrast, existenţa unei etajere cu cărţi în locuinţa oricărei familii a clasei muncitoare sovietice confirmă cultul şi tradiţia lecturii, întreţinute, paradoxal, în cele mai aspre condiţii economice şi sociale. Realitatea britanică îşi găseşte corespondent în Statele Unite, unde, întrebând mai multe persoane dacă au citit Soljeniţîn, Bukovski primeşte răspunsul: „O, da, dar nu personal”, cronicile publicate în ziare fiind unicul contact cu elogiatul autor. În acelaşi context, este de remarcat şi dureroasa perenitate a observaţiei „cititorului modern nu îi plac cărţile de peste 250 de pagini”.

Universul cărţilor îi rezervă o altă neaşteptată neplăcere. Somat să publice, in maximum 3 luni şi jumătate, primul său volum de mărturii, Bukovski se supune, pentru a se confrunta, apoi, cu o o aşteptare de peste un an până la publicare. Editorul britanic îi furnizează şi alte motive de nemulţumire, culminând cu titlul editat greşit, în ultima variantă înainte de tipărire. Autorul nu găseşte înţelegere nici din partea editurii americane, care, din meschine motive economice, refuză să publice fotografiile complementare textului autobiografic. Ritmul greoi al publicării, tirajele descurajant de mici, dinamica nechibzuită a publicităţii şi, mai ales, preţurile exagerat de mari îl determină pe disident să conchidă, sarcastic „vom ajunge, curând, la un samizdat occidental”!

Dar ochiului de sociolog i se revelează şi normalitatea vieţii în Vest. Astfel, în contrast cu monotonia lumii sovietice, varietatea şi tumultul străzii occidentale îi transmit senzaţia unei „sărbători permanente”. Constanţa manierelor aminteşte, prin contrastul major, de grosolănia sovieticilor, produsul “unei vieţi fără ieşire, fără lumină“. Atent la întregul mecanism social, Bukovski remarcă, de asemenea, abordarea britanicilor privind consumul de alcool – o plăcută şi rezonabilă formă de destindere –, căreia îi opune, descriind în tuşe de-a dreptul naturaliste, faimosul alcoolism naţional rusesc şi profunda alienare pe care o generează, în contextul unei mizerii fiziologice cvasiunanim acceptate.

Însăşi coerciţia penitenciară i se înfăţişează ca diferită în societatea democratică, ea reuşind, fundamental, să educe şi chiar să reformeze autentic, spre deosebire de cea sovietică, aptă numai de abrutizare sau de zdrobirea spiritului uman. „Într-o jumătate de secol – scrie Bukovski – atât de mulţi oameni, nevinovaţi sau infractori, au stat la închisoare,  încât să fii arestat nu e o ruşine pentru nimeni“.

Consemnându-şi, cu rigoare, observaţiile, el nu eludează nici realităţile ce îi unesc pe omul sovietic şi pe cel occidental, unele dintre ipostazele cele mai grăitoare fiind mentalitatea universală a funcţionarului şi natura tiranică a derizoriei sale autorităţi. Mai mult, analizând chipurile trecătorilor britanici, el recunoaşte, fără efort, caractere familiare – secretarul de partid, delatorul, prizonierul.

Dar constatarea cea mai tulburătoare – şi atât de semnificativă astăzi – se referă la cecitatea occidentală privind psihologia sovietică. Stupefacţia disidentului, martor al ignoranţei referitoare la abuzurile regimurilor de la Kremlin, se desfăşoară pe numeroase pagini de evaluare minuţioasă. Dacă animalele vulnerabile demonstrează precauţie în faţa lupului, „omul – remarcă Bukovski – nu vrea deloc să accepte adevărurile care pentru şeptel sunt perfect clare”, iar occidentalul aduce la rang de artă subtilitatea fatală, de fiecare dată când se angajează în dialogul sau confruntarea cu homo sovieticus. În această relaţie, omul vestic se afirmă printr-un nesecat tezaur de naivitate, trăsătură care îl transformă în clientul ideal al propagandei sovietice. Ingeniozitatea acesteia din urmă se manifestă atât prin mici, dar convingătoare potemkiniade, cât şi prin regii impresionante, precum cea a ediţiei din 1980 a Jocurilor Olimpice, eveniment în urma căruia occidentalii seduşi de amabilitatea rusească nu au înţeles că au avut de-a face cu „un spectacol special organizat pentru ei”.

Bukovski nu ignoră nici politica destinderii, al cărei caracter pernicios îl demontează punct cu punct, după cum nu îşi poate reprima un sfat înţelept adresat lumii occidentale  – diplomaţii de carieră însărcinaţi să trateze cu sovieticii trebuie înocuiţi cu „un bătrân şerif de la Chicago”, capabil să înţeleagă cel mai bine mentalitatea locală!

Nenumărate situaţii de inadecvare manifestată de occidentali trădează o inepuizabilă sursă de cecuri în alb oferite unui popor privit, cu precădere, prin binoclul aburit al credulităţii. Bukovski ia notă de acest fundal impermeabil la raţiune, după ce aminteşte, pe ton de avertisment, că „factorii determinanţi ai puterii sovietice sunt frica şi complicitatea.” Mărturia lui, însă, face loc, cu generozitate, unui savuros umor, alimentat, paradoxal, de neobosita sondare a umbrelor şi a fatalităţii. Însuşi universul concentraţionar îşi dezvăluie o timidă latură comică, pe măsură ce demersul analitic al autorului îi explorează absurdul şi surprizele.

Publicului est-european, supus efectelor longevive ale regimurilor totalitare, i se înfăţişează o lume recognoscibilă, pentru ca, în ultimele paragrafe ale cărţii, să i se aşeze în faţă, inexorabil, definiţia ultimă a schismei dintre estici şi vestici.

Publicul local va tresări, poate, descoperind una dintre cele mai contondente observaţii ale lui Bukovski: „Suntem, adesea, stupefiaţi să ne vedem liderii sovietici de abia ştiind să citească şi să scrie, fără cea mai mică cultură generală, adesea incapabili să vorbească o rusă corectă, reuşind să guverneze un imens imperiu şi să terorizeze lumea întreagă.”

Acest articol a fost publicat şi în Revista 22.