O naţiune depresivă

Un sondaj realizat de Uniunea Europeană îi arată pe români drept cel mai puţin fericiţi dintre europeni. În afară de o ştire răzleaţă pe un site, nimeni nu a părut să bage de seamă această informaţie. În condiţiile în care la nici un alt indicator de bunăstare nu suntem pe ultimul loc, am putea fi nefericiţi fără cauză, adică depresivi?

Un element interesant în sondaj este că românii par să nu fie teribil de pesimişti cu privire la justiţie, sunt destul de mulţumiţi de starea lor de sănătate şi de cartierul în care trăiesc, nu sunt ultimii nici la felul în care privesc inegalităţile sociale. Şi atunci de ce atât de puţină fericire? Mai mult, avem cel mai mare procent al celor care nu se raportează în nici un fel la fericirea proprie, nu sunt nici de acord, nici împotrivă. Nu ştiu să spună dacă sunt sau nu fericiţi.

În depresie, oamenii trăiesc cu ruşine experienţa de a se simţi nefericiţi fără a putea numi o cauză pentru nefericirea lor. Cum ai putea să fii trist când ai (aproape) tot ce ţi-ai putea dori? De fapt, în depresie ajungi să nu-ţi mai doreşti nimic. Doar să zaci. Să dormi sau să mănânci. Uneori nici pentru a dormi sau a mânca nu mai rămâne energie. Alteori, oamenii devin agitaţi – nu înţeleg ce se întâmplă cu ei şi cu această lipsă de vitalitate, se aruncă înspre lucruri, dar le lipseşte capacitatea de a se concentra şi a le duce la capăt, se resemnează, apoi se apucă de altceva. Se auto-tratează cu alcool sau cu droguri sau cu păcănele, caută o soluţie magică. Se îmbolnăvesc şi măcar atunci au un motiv să zacă fără a le mai fi ruşine.

În depresie totul devine greu. Cele mai obişnuite acţiuni se transformă în momente teribile de încercare a voinţei - a face baie, a face de mâncare pentru copii, a scrie un articol, a face piaţa, a te vedea cu prietenii, a urmări un film. Depresia este o plapumă de ciment aşezată peste umerii celui care simte că abia se mai poate mişca prin propria viaţă.

Unul din modurile prin care oamenii de ştiinţă care studiază depresia încearcă să reproducă această stare la animale se numeşte modelul neajutorării învăţate. Se ia un şobolan şi se pune într-o cutie cu pereţi înalţi, din care animalul nu poate scăpa. Apoi, prin podeaua cutiei sunt trecute şocuri electrice. Şobolanul încearcă să sară, să fugă, fără succes însă. La un moment dat se retrage într-un colţ, apatic, indiferent chiar şi la durerea provocată de şocuri.

Dar dacă am lua douăzeci de milioane de „şobolani“ şi i-am supune la condiţii istorice similare experimentului de mai sus? La distrugeri repetate, de la tătari la Stalin, ale oricăror forme de organizare socială? Ar putea ei ajunge ca ciobănaşul din Mioriţa, depresiv şi resemnat în faţa pericolului, devitalizat şi incapabil să se mişte înspre o soluţie? Sau ca votantul român al cărui răspuns la posibilitatea de a-l schimba pe primarul care îl fură este invariabil „Eh, şi altul e mai bun? Toţi sunt la fel“? Sau ca tinerii a căror memă favorită este NCSF (n-ai ce să faci)?

Ne scandalizăm că nu reuşim să construim autostrăzi, că trenurile întârzie cu anii, ne uităm la vecinii care se mişcă mai vioi în această economie globală. Dăm vina pe politicieni şi pe televiziuni, spunem aşa suntem noi românii. Poate că de fapt, suntem o naţie în depresie. Poate că suntem realmente bolnavi. Poate că ar trebui să acceptăm faptul că da, ne mişcăm mai greu, pentru că resursele noastre vitale sunt extrem de limitate. Şi în loc să ne fie ruşine pentru puţinul pe care l-am realizat, să ne bucurăm că încă mai putem să ne mişcăm cât de cât. Aceasta nu este o invitaţie la complacerea în mizerie, ci o cale de ieşire din ruşinea de a nu putea mai mult.

Tratamentul depresiei începe cu recunoaşterea neputinţei proprii. Atât putem. Aceştia suntem. Răniţi şi copleşiţi de istorie, am reuşit totuşi să supravieţuim.

Şi dacă am da un nume acestei maladii naţionale, am putea să ne inspirăm din ceea ce s-a dovedit eficient în tratarea depresiei: să încurajăm activitatea fizică şi sportul (mai puţine maşini, mai multă natură), să descurajăm apelul la alcool pe post de anti-depresiv naţional. Să promovăm modele de oameni care au reuşit să construiască ceva important, chiar dacă le-a fost greu. Să ne fixăm ţinte mici, uşor de atins, în loc de scopuri grandioase şi inaccesibile, pentru a nu reîntări convingerea depresivă că nu putem avea succes. Am putea să primim printre noi mai mulţi străini care ar aduce o vitalitate proaspătă (expunerea la nou) şi să ne facem o prioritate din revenirea în ţară a românilor plecaţi şi care s-au „tratat“ în afara graniţelor, în locuri unde ciobănaşul nu aşteaptă cu resemnare moartea. Să investim în sănătatea minţii acestui popor. Şi mai ales să nu încurajăm toxica disimulare a depresiei – imaginile pompoase de sine, zâmbetele false, triumfurile goale de conţinut, promisiunile deşarte de mărire.

Tratamentul depresiei începe cu recunoaşterea neputinţei proprii. Atât putem. Aceştia suntem. Răniţi şi copleşiţi de istorie, am reuşit totuşi să supravieţuim. Suntem aici, încă vii sub mantia grea de ciment. Nu e nicio ruşine, doar lacrimi şi două mii de ani de neajutorare învăţată.