Inginerul Eugen Iordăchescu, un militant, repet şi subliniez eu, uitat de către o clasă politicianistă care ignoră nu numai ideea de spiritualitate identitară, spiritualitate pe care o priveşte de sus, şi distant, şi dispreţuitor şi, de ce să n-o spunem fără sfială ci şi o trădează, supunându-se lesne şi interesat tăvălugului atât de agresiv globalizator şi atât de nefericit mai ales în spaţiul identităţii naţionale şi de credinţă.

Inginerul Eugen Iordăchescu, la căpătâiul căruia au fost alături de familie un episcop vicar şi preoţii bisericilor salvate de el şi n-a fost de faţă niciun reprezentant al administraţiei care să dea, astfel, măcar prin prezenţa la înmormântare glas preţuirii şi recunoaşterii meritelor unui mare om al civilizaţiei româneşti, rămâne în memoria noastră ca autor al unui concept şi ansamblu tehnologic capabil să asigure translarea intactă, chiar şi sute de metri, a unei valori arhitecturale monumentale, răpită astfel uitării prin demolare forţată sau reconstituită uneori fără sufletul care i-a dat identitatea.

Datorită inginerului Iordăchescu au fost salvate Biserici importante din Bucureşti şi nu numai şi am fost martor – există fotografia clipei – alături de savantul inginer şi de patriarhul Iustin Moisescu când a pornit pe şine de cale ferată din locul ei de zidire spre Mânăstirea Antim Schitul Maicilor, unde se află şi azi, capodoperă de arhitectură şi de sculptură şi de pictură creştin-ortodoxă română.

Dar am fost martor, lângă umărul inginerului Eugen Iordăchescu, când un bloc întreg nou, cu nenumărate etaje şi zeci de apartamente şi garsoniere, a pornit pe aceleaşi şine ale „războiului“ de cale ferată imaginat de savant la câţiva zeci de metri spre Obor, unde se află şi astăzi. Şi ţineţi minte ce adaug acum, în bloc se aflau, în dimineaţa aceea, şi trebăluiau în locuinţele lor locatarii şi unii dintre ei îşi beau liniştiţi cafeaua în balcoane, sub privirile noastre siderate de pe trotuarul care rămânea pe loc. Vă daţi seama, un bloc cu zeci de locatari care îşi trăiau viaţa în camerele lor, în acea dimineaţă, se ducea cu candelabrele nemişcate, cu luminile aprinse, spre Piaţa Obor. Blocul există şi astăzi la locul lui nou.

În acea vreme, când şi Râmnicul meu, Râmnicul Vâlcii, era răscolit de patima întineririi cu orice preţ, am fost sunat la telefon la 6 dimineaţa de către edilii care ţineau să mă asigure că după demolare, Casa lui Anton Pann va fi reconstituită milimetric – să fiu liniştit – la 40 de metri spre Olăneşti, pe aceaşi stradă care ducea şi duce şi azi la izvoarele celebre. Am strigat: Nu! în pâlnia telefonului telefonului şi am cerut o oră de răgaz. La rândul meu, l-am sunat la telefon pe inginerul Iordăchescu şi l-am convins pe loc să vină la Râmnic, la chemarea plănuită de mine, şi să deplaseze el intactă 40 de metri Casa lui Anton Pann. Şi a venit şi peste câteva zile, seara, la nouă, la lumina reflectoarelor, dintre ruinele din jur care copleşeau oraşul, am transmis, reporter de televiziune, chiar în clipa aceea, cu oraşul întreg de faţă, plecarea Casei lui Anton Pann, în drumul ei de 40 de metri spre Olăneşti.

Acest inginer salvator al cauzei civilizaţiei identităţii româneşti merită şi în Râmnic o stradă, o străduţă măcar, din apropierea Casei lui Anton Pan, cu numele lui, iar pe zidul casei lui Anton Pann o placă în care să se spună, în câteva cuvinte, puţine, isprava lui.

Acest inginer, Eugen Iordăchescu, la căpătâiul căruia a fost un vicar episcopal şi o scrisoare patriarhală, merita mai mult, aşa cum merită atât de mult spiritualitatea românească de azi săracă în recunoaşterea oficială.