Luaţi cu grijile de fiecare zi, bombardaţi cu ştiruţe multe şi mărunte din politicăreala sau chiloţăreala dâmboviţeană, cu dezvăluiri apocaliptice despre vremea globală sau despre cine ştie ce culise diplomatice, trecem adesea peste subiecte care ni se par prea „grele" pentru publicul larg. Exemple găsim cu duiumul, pe fluxurile agenţiilor străine de presă, ce nu se grăbesc să facă din rating un scop în sine. O să mă opresc asupra unuia singur. Fără să am pretenţia că e cel mai relevant sau că vom trage, din asta, nişte învăţăminte.

Aflu, în Ajunul Crăciunului, că fostul dictator militar argentinian, Jorge Rafael Videla, a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru crimele petrecute sub regimul său de tristă amintire din anii '80. În total, între 9.000 şi 30.000 de oameni au fost ucişi sau daţi dispăruţi atunci. Carevasăzică, bătrânul general plăteşte pentru fapte petrecute în urmă cu trei decenii şi ceva. De altfel, el a mai fost închis, înainte de 1990, dar a fost graţiat de preşedintele Carlos Menem, pe motiv că trecutul, oricât de dureros, trebuie dat uitării.

Două detalii ale cazului merită toată atenţia. În primul rând, octogenarul Videla şi-a asumat, în faţa tribunalului, întreaga responsabilitate pentru actele din timpul guvernării sale, spunând că subordonaţii n-au făcut decât să-i urmeze ordinele. În al doilea rând, el nu este condamnat acum pentru miile de „desaparecidos", cum sunt numite victimele necunoscute ale dictaturii argentiniene, ci „doar" pentru moartea a 31 de prizonieri. Adică nici măcar un procent din numărul victimelor!

Nu ştiu dacă recenta sentinţă, prin care decretul de graţiere sau, mai bine zis, de amnistiere a fost declarat anticonstituţional, aduce vreo alinare celor care şi-au pierdut părinţii sau copiii în „războiul murdar", aşa cum este cunoscută acea perioadă sumbră din istoria Argentinei. Decizia judecătorilor sud-americani ne arată că se poate face dreptate chiar şi mai târziu decât niciodată. E o nuanţă cu care noi, românii, nu prea suntem obişnuiţi.

Să ne gândim puţin la „procesul comunismului". Şi, când spun asta, nu mă refer la studiul ştiinţifico-politic pe care ni l-a servit comisia special înfiinţată pe lângă Cotroceni. Căci opera cu pricina, prescurtată pentru a fi recitată de însuşi preşedintele ţării la lumina reflectoarelor, ­n-are nimic de-a face cu justiţia. Dimpotrivă. Am senzaţia că, odată condamnate crimele comunismului în mod oficial, reprezentanţii procuraturii nu prea s-au mai înghesuit să-i pedepsească pe vinovaţi.

E de ajuns, cred, să-l pomenesc aici pe Ion Coman, fost secretar al CC al PCR, trimis de Ceauşescu să înăbuşe în sânge revolta din decembrie '89 de la Timişoara. Condamnat la închisoare pentru ordinul dat armatei de a deschide focul împotriva demonstranţilor, acţiune soldată cu moartea a peste 50 de persoane, nu a stat închis decât puţin peste trei ani. Graţiat în 2000 de marele anticomunist Emil Constantinescu, tovarăşul Coman ne serveşte acum lecţii la televizor. Între altele, asigurându-ne că în comunism era mai bine!