La echipa naţională a României se întâmplă exact pe dos: selecţionerii vin într-o lehamite generală, recomandaţi de argumentul „altul mai bun nu avem, întrucât cei cu-adevărat valoroşi ne cer prea mulţi bani", şi numai când pleacă devin salvatori.

Dar când şi cum pleacă selecţionerii români (formularea devine pleonastică, întrucât nu sunt şanse ca în următorul mileniu să avem un străin la cârma echipei naţionalei)? De mult, un contract al FRF nu a fost dus până la capăt. Ca urmare, în prima parte a mandatului, antrenorul nu are un obiectiv precis: el trebuie să dreagă ce se mai poate din greşelile predecesorului, deci seria de cinci înfrângeri cu care debutează nu i se poate adăuga în portofoliu.

Apoi, când naţionala României începe noile preliminarii, de pe poziţia 732 în clasamentul FIFA, un discurs victorios înfloreşte. Să spunem, în trecere, că avem mereu un noroc chior la tragerile la sorţi, singurul ghinion teribil fiind că suntem cu noi în grupă. „De ce să nu ne calificăm?", se aud declaraţii bombastice de peste tot, deşi interesant ar fi să auzim ce ne-ar recomanda pentru o asemenea performanţă. „Prin ce e mai prejos România decât adversarele sale?". Doar timpul dă răspuns acestei întrebări voit retorice: prin poziţia în clasament.

Atunci, pe măsura înaintării în mandat şi a coborârii în grupă, responsabilii ajung brusc matematicieni. ­Discursurile devin analitice: „Dacă înfrângem în ultimele patru întâlniri la peste şase goluri diferenţă, totul coroborat cu o victorie a Andorrei cu Olanda şi o criză economică în Turcia care să ducă la retragerea echipei din competiţie, putem obţine locul al doilea, care asigură prezenţa la baraj". Iar la baraj, se ştie, putem cădea cu Luxemburgul. Evident, acest „putem" n-are nicio legătură cu „suntem în stare", ci cu „există o probabilitate de 1 la 1.000.000.000 să se întâmple astfel". O astfel de demonstraţie riguroasă, clădită pe soliditatea a vreo cinci-şase de „dacă", oferă Ionuţ Lupescu într-un interviu publicat de Hotnews.

O altă transformare uluitoare de discurs are loc când ne comparăm cu ceilalţi. După ce Lituania sau Insulele Faroe ne scot peri albi, se aude dictonul „în fotbalul de azi nu mai există echipe mici". Apoi, când România pierde la scor în faţa favoritei din grupă, scuza e: „La ce vă aşteptaţi? Să recunoaştem, pe lângă adversari, suntem o echipă mică" şi urmează obişnuitele comparaţii între cât câştigă şi unde joacă ai lor şi ai noştri.

Există, aşadar, „echipe mici" care pot fi mari pentru o zi. Poate că se va întâmpla chiar astăzi, în meciul cu Franţa, dar pentru asta ­discursul nostru din iarba deja veştejită nu trebuie să-şi propună să păcălească fotbalul. www.adriangeorgescu.ro