Şi azi mă îndemn iarăşi să mă întreb dacă surzenia la acest apel, ignorarea lui vine din ignoranţă, din lăcomia slujirii cu prioritate a interesului personal care nu mai lasă loc interesului obştesc şi cauzei social naţionale, dacă ignorarea aceasta vine din lipsa dragostei fireşti faţă de istoria ţării, necunoscută această istorie, sau chiar din lipsa dragostei faţă de ţara de azi.

Este vorba şi de drumeaguri de numai câţiva kilometri, chiar puţini, însă însemnaţi pentru cauza culturii şi spiritualităţii naţionale pe care sunt datori să o slujească, mă gândesc şi la povestea drumului care urcă din Albac la căsuţa martirului Horea. Este vorba şi de clădiri istorice, cum sunt Culele olteneşti pentru apărarea şi renaşterea cărora se zbate arhitectul craiovean Pavel Popescu, autorul unei importante lucrări pe această temă, şi ajuns aici va trebui să recunosc, cu satisfacţie firească, faptul că în Vâlcea celebrele Cule de la Măldăreşti şi casa marelui patriot I.Gh. Duca se află în mod exemplar păstrate şi îngrijite şi înflorite şi puse în valoare cu devotamentul Judeţului, după cum valorile de patrimoniu naţional al Arhiepiscopiei Râmnicului sunt îngrijite şi ele cu o rară dăruire şi cu o dragoste care le face pe cele mai multe să strălucească şi să fie vizitate şi cercetate de un imens public şi de iubitori de cultură şi cinstite cu credinţă de creştini. Dar mai este vorba şi de prima jumătate din drumul care duce din poarta Mănăstirii Bistriţa a boierilor Craioveşti – pentru că a doua s-a bucurat de devotamentul autorităţilor judeţene, este vorba de această primă jumătate care duce din poarta Mănăstirii Bistriţa a boierilor Craioveşti la poarta Mănăstirii Arnota, Taborul Ortodoxiei noastre, unde se află locul de veci al marelui Domnitor Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor de vetre ortodoxe din întreaga istorie a Ţărilor Munteniei şi Moldovei şi Ardealului, care întemeiază spaţiul spiritual naţional românesc.

Nu e de crezut şi de acceptat, după opinia mea, că această primă parte a pomenitului drum se află într-o stare atât de nefericită, încât până şi cel mai împătimit credincios sau iubitor de cultură nu-şi poate îngădui, după ce s-a aventurat prima dată, să recidiveze. Acum, după ploile şi furtunile primăverii şi verii acesteia, şleaurile care îngroapă roţile maşinilor până la butuc par un blestem asupra credinţei şi dragostei noastre de carte şi nevoii noastre de a cinsti trecutul acestei ţări şi obrazul ei de astăzi.

M-am oprit asupra amintitei situaţii pentru că la capătul drumului întreg, dacă ar fi întreg cu înfăţişarea de azi a celei de-a doua jumătăţi, te întâmpină infloritoare prin rectitorirea ei inspirată de către un ierarh de elită, vrednicul de cinstire Arhiepiscopul Gherasim, şi îngrijită cu dăruire de mica obşte mănăstirească, o bijuterie arhitecturală aşezată pe o palmă de loc ca şi când ar fi ruptă din rai şi în mijlocul ei odihna voievodală a marelui ctitor de cultură Matei Basarab în timpul căruia s-a tipărit şi primul tratat de drept românesc pe care se învaţă şi azi în şcolile înalte. Se mai află, apoi, şi un nou altar, un paraclis ca un potir gândit arhitectonic şi pictat cu un har de sărbătoare.

Aici s-ar cuveni, cred eu, şi ierarhul de azi al Râmnicului, Arhiepiscopul Dr. Varsanufie, spre acest proiect năzuieşte şi Înaltpreasfinţia Sa, aici s-ar cuveni să fie înlesnit un necontenit pelerinaj-şcoală a sentimentului dragostei şi mândriei de a aparţine unei identităţi strălucită prin istoria ei.

Cine va relua povestea acestui drum şi va face din ea o cauză, aşa cum merită?

Mă gândesc, încheind acest apel, şi la vâlceni care, după felul cum au apărat şi îngrijesc Culele şi atâtea valori arhitecturale unicat în spaţiul Ortodoxiei noastre, sunt, după părerea mea, dătători de încredere.

Mare bucurie mi-ar face să public în acest colţ de pagină ştirea că drumul întreg la Taborul românesc va fi luminat cât mai curând de fireasca noastră dragoste de cultură şi de credinţă.