O blândă şi frumoasă ameninţare

Există şi avertismente reconfortante: «Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi»

De obicei, avertismentele au parte de un decor sumbru şi de subtonul ultimativ al rostitorului. Îţi simţi umbra împunsă de floreta unui deget şi destinul pândit de meşteri în întinderea capcanelor. Ameninţarea răsare de pretutindeni: din profeţiile alarmiste ale cutărui expert, din scenariile unui film cu mafioţi şi ketchup în loc de sânge, din încruntarea politicianului şi panica interlopului (sau invers). O sumedenie de monştri scot capetele şi ne cutreieră prin viaţă. Cu unii ne-am obişnuit, altora încă nu le-am calculat potenţialul vătămător. În mod tradiţional, ameninţarea e urâtă şi nepoftită, pică în momentul cel mai prost şi se ţine de noi ca scaiul. Ea îmbracă la nimereală ce găseşte prin dulap şi se înfăţişează gata să provoace pagube. Ciulim urechile şi auzim: scad salariile, se măresc costurile vieţii, se scumpeşte benzina, urcă şomajul, se dublează întreţinerea, se adânceşte criza. Ameninţările induc teamă, nesiguranţă, proastă dispoziţie şi, uneori, confuzie.

Aşa stând lucrurile, e aproape deplasat să scrii despre binefacerile unei ameninţări. Şi totuşi, există şi puneri în gardă care solicită glanda optimismului. Există şi avertismente reconfortante. Am dat cu ochii de unul săptămâna trecută, la Gaudeamus, târgul care, de ani în şir, stă la rândul lui sub clopotul unei ameninţări-clişeu de o strepezitoare falsitate: lumea nu mai citeşte, cartea nu mai face trebuinţă. Puhoaiele de la standuri au infirmat ca de obicei temerile ritualice şi, cred eu, ipocrite ale pesimiştilor de serviciu. Dar mă întorc la ameninţarea iniţială. Iat-o: „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi". Ce este de fapt acest slogan? Nimic altceva decât titlul unei cărţi de convorbiri purtate de Jean-Claude Carrière cu Umberto Eco, prin mijlocirea lui Jean-Philippe de Tonnac (Editura Humanitas, traducere diamantină de Emanoil Marcu, unul dintre campionii nemediatizaţi ai breslei). Rar mi-a fost dat să citesc o carte atât de înaltă şi totodată atât de accesibilă. Puţine au fost, în ultima vreme, prilejurile de-a vedea faţă în faţă două inteligenţe atât de vii turnând atâta şampanie culturală în cupe.

Ce fac, în fond şi la urma urmelor, Carrière şi Eco? Pun o compresă pe fruntea încinsă a panicarzilor care urlă „Dispare cartea! Vine Internetul peste noi!" Buni furnizori de (şi actanţi în) scenarii apocaliptice, oamenii cedează în faţa spaimei şi de pregătesc să jelească la mormântul cărţii. Cei doi erudiţi purced la zgâlţâirea lor, spunându-le că lucrurile arată altfel, că spiritul va avea nevoie mereu de un mediu în care să se întrupeze şi să dispariţia cărţii e o predicţie la fel de riscantă ca renunţarea la telefonul fix sau la trenul personal. Carrière şi Eco vorbesc nonşalant şi spumos despre roman şi film, despre legătura dintre mişcarea ochiului pe pagină şi travellingul cinematografic, despre prejudecăţi şi imprecizii, despre Antichitate şi Evul Mediu, despre actualitatea unei definiţii de genul „Cultura este ce rămâne după ce-am uitat". Sunt fascinante paginile în care cei doi pun în discuţie chestiunea filtrelor culturale, a anticariatului perceput drept orfelinatul cărţilor, a felului cum au fost privilegiaţi unii autori în dauna altora, a criteriilor de selecţie şi impunere care au fixat ierarhii despre care nu ştim astăzi dacă sunt credibile sau nu. Bibliofili de calibru, Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco nu fac paradă nici de dimensiunea lor culturală, nici de forţa propriilor branduri. Împreună însă, aceşti doi scrimeuri ai vorbelor rostesc, cu blânda autoritate a competenţei, ameninţarea care-i va însoţi mai departe pe editori şi cititori ca un stindard imposibil de pierdut în luptă: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi.