...Am devenit curios să aflu în ce perimetru onomastic trăieşte oraşul meu. Am descoperit o enormă materie de reflecţie... N-am reuşit să pricep prin ce mecanisme subtile se hotărăsc numele străzilor metropolitane. Şi cine ne hotărăşte, în ultimă instanţă, adresa?
 
La întrebarea din urmă, răspunsul e simplu: un anumit serviciu al Primăriei Generale. În ce le priveşte, mecanismele cu pricina nu sunt deloc subtile. Dacă Andrei Pleşu ar fi clasificat sub raport istoric, nu tematic, numele străzilor bucureştene, ar fi constatat el însuşi acest lucru.
 
Ideea mi-a trecut prin cap când am remarcat cum şi de ce strada din Rm.Vâlcea pe care m-am născut şi-a schimbat de câteva ori numele. În 1939, anul naşterii mele, se numea strada Episcopiei. Et pour cause! Episcopia Râmnicului se afla şi se află la trei-patru sute de metri din sus de casa mea, aflată, ea, la nr. 39.
 
Când soarta ne-a adus din nou, în 1952, pe fratele meu şi pe mine – orfani politic, cum ne-a spus neuitata mea profesoară de fizico-chimice de la „Bălcescu“, azi „Lahovari“, Paulina Covăsneanu – în Râmnic, strada purta numele unui comunist ilegalist şi cu siguranţă ateu, Ştefan Gheorghiu.
 
Denumirile străzilor,  în trei categorii
 
La cutremurul din 1977, când am fost obligat de starea gravă de deteriorare a casei să le mut pe bunica mea maternă şi pe sora ei (strămătuşa din toate amintirile mele!) într-un apartament de bloc pus la dispoziţie, cu o promptitudine pentru care îi sunt îndatorat până în ziua de azi (i-am reexprimat toată gratitudinea mea, de curând, cu ocazia unui telefon absolut întâmplător) lui Constantin Dinculescu, pe atunci secretar cu propaganda la judeţ, la data aceea, repet, strada se chema Argeş. Comunismul ceauşist îşi arogase o dimensiune naţională. După 1989, strada a redevenit Episcopiei.
 
Iată de ce aş clasifica istoric numele străzilor Capitalei (şi nu numai), în funcţie de trei categorii.
 
Prima este a numelor rămase neschimbate cine ştie de când şi pe care schimbarea oraşului le face, uneori, de neînţeles. Andrei Pleşu pomeneşte de o stradă a Vaselor sau de una a Ţesătoarelor. Andrei Pippidi ne-ar putea lămuri despre ce ateliere, de vase sau de ţesut, ar putea fi vorba în, probabil, secolul XIX.
 
O stradă pe care am locuit zece ani se numea, înainte de a fi rebotezată Pictor Ştefan Dimitrescu, Pometului. Paralelă cu ea, era strada Sălcetului. Mai există şi azi câte o plăcuţă cu vechiul nume, uitată pe câte un gard. E lesne de presupus de unde li se trăgeau numele, deşi în prezent, nu mai există nici un pom pe cea dintâi şi doar o singură salcie, e drept, monumentală, pe cea de a doua.
 
Altă categorie, majoritară în timpul comunismului, este a străzilor care poartă nume, în general recente, fără legătură cu nici o realitate, aşa zicând, locală. Astfel de denumiri erau preferate de urbanişti fiindcă nu le creau probleme cu cenzura autorităţilor. Cine şi de ce să ceară explicaţii pentru strada Garoafei? Un nume al unei personalităţi dat unei străzi presupunea, el, un complex dosar politic.
 
Iată şi cea de a treia categorie: nume de personalităţi. Ţări care n-au cunoscut epoci precum aceea comunistă, Franţa, de exemplu, şi-au onorat în permanenţă personalităţile şi au schimbat rareori numele de străzi. În Paris continuă să fie un bulevard Stalingrad. În timp ce oraşul cu acest nume din fosta URSS a redevenit Volgograd. La noi, tendinţa a fost, după 1989, revenirea la numele de dinainte de război: bulevardul Carol I a reluat locul bulevardului Republicii, 6 Martie a redevenit Regina Maria.
 
Ressu, fostă Tito, fostă Şulea, fostă Lotrioara
 
Schimbările au fost adesea multiple şi rapide, ba chiar puţintel comice prin consecinţe. Strada Compozitorilor s-a văzut rebotezată Ion Mihalache imediat după 1989. Când Convenţia Democratică a câştigat alegerile în 1996, ţărăniştii au considerat că Ion Mihalache merită o stradă centrală, nu una de cartier, şi l-au instalat pe fondatorul aripei munteneşti a PNŢ pe strada 1 Mai din vecinătatea Guvernului.
 
A fost rândul lui Sergiu Cunescu, preşedintele noului Partid Social Democrat, parte a Convenţiei (a nu se confunda cu PSD actual!), să protesteze contra dispariţiei din nomenclatorul străzilor a Zilei Muncii, aşa că 1 Mai a luat locul lui Ion Mihalache din Drumul Taberei, mai mult, o stradă perpendiculară pe noul 1 Mai se cheamă Titel Petrescu, fondatorul PSD de după primul război mondial, în aşa fel încât să putem vorbi de un cartier preponderent social-democrat.
 
Nostimada face să existe familii domiciliate pe strada Ion Mihalache, fostă 1 Mai, şi familii domiciliate pe strada 1 Mai, fostă Ion Mihalache. Noroc că nu mai există obligaţia schimbării cărţii de identitate!
 
Aproape de fiecare dată când îmi amintesc de străzile pe care am locuit eu însumi, de-a lungul timpului, sunt nevoit să menţionez cel puţin două nume. Mi-am cumpărat, în 1968, primul apartament în Capitală, pe strada Lotrioara din Titan. Când l-am cedat fiului meu, prin anii 1980, îşi schimbase adresa pe bulevardul Ion Şulea. Ulterior, soldatul cu pricina a lăsat loc mareşalului Iosip Broz Tito. După 1989, se cheamă
Camil Ressu. Nimic nu rezistă mai puţin bine eroziunii istoriei decât numele de străzi, dragă Andrei Pleşu.
 
Multe străzi şi-au schimbat denumirea în funcţie de regimul politic aflat la putere