..... este  îndemnul meu pentru toate serviciile/direcţiile secrete din România şi, în primul rând pentru Parlament. Nu faceţi ce au făcut americanii după 11 septembrie (celebrul şi mult criticatul Patriot Act) sau Uniunea Europeană după atentatele din Londra şi Madrid din  2005 (Directiva 2006/24/CE privind păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizori de servicii şi reţele de comunicaţii electronice, aplicată iniţial în ţări membre UE, dar declarată ulterior neconstituţională în mai toate pentru ca finalmente să fie anulată de Curtea Europeană de Justiţie în aprilie 2014). Nu vă precipitaţi să iniţiaţi legi sau să le schimbaţi – adică înăspriţi – pe cele existente dacă prin asta se restrâng drepturile la libertatea individuală, la viaţă privată şi de familie, la protecţia datelor personale şi a secretului corespondenţei.

Înţeleg spaima ce a cuprins o parte a populaţiei din ţări  precum Franţa, Germania, Spania sau Marea Britanie după atentatele teroriste de la Paris. Înţeleg şi dorinţa guvernelor de a întări serviciile secrete cu scopul declarat de a preveni şi combate mai eficient terorismul. Deocamdată sunt doar ameninţări cu măsuri foarte drastice din partea guvernelor (vezi declaraţiile premierilor din Spania şi UK). Dar chiar dacă ar deveni realitate, statele occidentale au deja pârghii de control suficiente pentru a evita abuzuri ale serviciilor secrete în materie de drepturile omului (de exemplu mandate judecătoreşti obligatorii pentru interceptări). 

Situaţia este diferită în România. A fost nevoie de mulţi ani şi multe eforturi din partea societăţii civile pentru a reduce – cât de cât – atotputernicia  serviciilor/direcţiilor secrete. Dacă s-ar da din nou mână liberă serviciilor fără niciun control – sau unul doar de formă – din partea  puterilor  judecătorească şi respectiv legislativă, ar însemna o revenire la situaţia din anii 90.

În privinţa puterii legislative lucrurile sunt destul de clare: comisiile de control ale serviciilor secrete – existente şi în prezent, dar mai degrabă cu rol decorativ –  ar trebui:

a) să aprobe bugetele  serviciilor secrete şi să controleze „la sânge”  felul în care acestea cheltuiesc banii publici;

b) să ceară şi să primească informaţii complete despre operaţiuni încheiate ale serviciilor;

c) să organizeze audieri cu personalul serviciilor (ideal ar fi ca acestea să fie publice.

Dacă nu, comisiile să dea publicităţii informări/rapoarte privind subiectele abordate.); 

d) să dea publicităţii rapoarte periodice asupra activităţilor lor;

e) să iniţieze proiecte de modificare a legilor privind serviciile secrete dacă este necesar.

Cât priveşte controlul judecătoresc, am mai scris şi voi continua să o fac până ce se va materializa măcar o parte.

În esenţă:

-        Serviciul/direcţia care solicită autorizaţie de interceptare a comunicaţiilor lui Popescu, pe care îl bănuieşte de implicare  în fapte ilegale grave, trebuie să pună la dispoziţia judecătorului toate datele/informaţiile pe care le deţine despre „suspect”. Serviciul/direcţia trebuie de asemenea să convingă judecătorul că a epuizat toate celelalte căi legale mai puţin intruzive  înainte de a apela la interceptarea comunicaţiilor. Numai cu aceste două condiţii cumulate judecătorul va putea emite autorizaţia, în deplină cunoştinţă de cauză;

-        Autorizaţia să fie valabilă pentru o perioadă cât mai scurtă (ideal ar fi o lună, dar se poate accepta şi o durată de trei luni). La expirarea valabilităţii, serviciul/direcţia se va prezenta în faţa judecătorului care a emis autorizaţia cu dovada că a înregistrat progrese în cauza Popescu. Dacă  există progrese, judecătorul poate prelungi autorizaţia o singură dată pe o perioadă de timp egală cu cea iniţială. Evident, fără progrese nu se pune problema prelungirii autorizatiei. Serviciul nu poate solicita o nouă autorizaţie în cazul Popescu decât dacă poate prezenta judecătorului probe noi ;

Se poate discuta asupra duratei  autorizaţiei în cazul suspecţilor de terorism. Oricum, supravegherea nu ar trebui să depăşească o limită rezonabilă de timp (poate un an).

După o perioadă  de la încheierea supravegherii (de pildă după şase luni) , dacă „suspectul” nu a fost trimis în judecată, judecătorul dispune înştiinţarea lui Popescu asupra faptului că a fost subiectul acelei proceduri autorizate . Popescu poate intenta un proces civil împotriva serviciului, poate da publicităţii informaţia primită sau poate, pur şi simplu, să ignore cele întâmplate. Va fi alegerea lui.

PS. Am o întrebare pe care o calific eufemistic drept naivă. De ce se vorbeşte foarte puţin - şi probabil se face şi mai puţin – pentru identificarea şi anihilarea reţelelor ilegale de trafic cu arme de foc? Nu cred că în vreuna din ţările UE cineva se duce la prăvălia de la colţ şi cumpără kalashnikoave şi lansatoare de rachete. Există precis un lanţ de cumpărători/intermediari/vânzători care scapă controlului autorităţilor şi în final armele ajung în mâinile unora ca asasinii de la Paris.

Text scris de Manuela Ştefănescu. Lucrează cu APADOR-CH din 1991.