„Nu poţi eradica sărăcia cu oameni care îi urăsc pe săraci“

Săracii nu s-au regăsit în programele de guvernare din România ultimilor 30 de ani. În campanii li s-au oferit pungi, promisiuni neonorate şi ameninţări. Iar România a rămas în coada Europei la nivelul de trai.

"Subfinanţare" ar trebui să fie cuvântul anului în România. De fapt, al întregii ei istorii recente, trecând prin toate bornele cronologice, de la un sistem sau regim politic la altul, de la o majoritate la alta. Sănătatea a fost permanent subfinanţată, iar pandemia este un revelator dureros pentru starea sistemului medical: conform datelor Eurostat din 2 decembrie, alocările pe cap de potenţial pacient sunt de 520 de euro anual, de vreo zece ori mai mici decât în Danemarca sau Luxemburg. Cultura la fel, etern subfinanţată. În cazul cercetării, chiar săptămâna trecută, Eurostat a transmis că România investeşte cel mai puţin din Uniune (sub 0,5% din PIB). Educaţia primeşte mereu prea puţine fonduri. Iar asistenţa socială rămâne cu resturi la împărţelile bugetare şi, de multe ori, este printre primele de la care se taie atunci când se fac rectificări şi se realocă interdepartamental resurse financiare.

Românii invizibili

Statisticile sărăciei din România sunt dramatice. Peste şase milioane de cetăţeni, aproximativ o treime din cât se estimează că au mai rămas în România, trăiesc în zona excluziunii sociale. Un copil din zece se duce nemâncat la culcare, iar fiecare al treilea este parte a unei familii expuse riscului sărăciei. Un sfert din populaţia României are grupul sanitar în afara locuinţei. Media europeană este de doi dintr-o sută.

Familia lui Steve are toaletă în casă, dar aceasta nu este racordată la utilităţi, deci nu curge apă la baie. Curentul vine de la un vecin. Steve doarme în demisolul fără sursă de căldură, separat de cele trei fete ale sale şi de nepotul pe care tot el îl creşte şi care, se aude vocea uneia dintre fete, care taie o ceapă, "este şi el tot fratele nostru".

Casa veche, cu încăperi înalte, are ferestrele mari de la stradă camuflate. Ar putea fi una dintre cele mai frumoase din partea veche a capitalei României.

Steve doarme în demisolul unei case nelocuite

Dar, la fel ca în cazul multor alte clădiri cu vechime din Bucureşti, îi cade tencuiala, iar tocăria geamurilor de lemn e scorojită. Ornamentele de pe faţadă se vor desprinde, din cauza vibraţiilor provocate de tramvaiele ce trec pe şinele îmbătrânite. Uşile nu au clanţe, se închid cât de cât dacă le trânteşti. Însă frigul intră pe sub ele sau prin găurile yalelor lipsă. "Domnul Ionuţ" de la Fundaţia Parada ("îi mulţumim tare rău că e mai onorabil decât cel care face legile în România", spune Steve) le-a adus o sobă în care nepotul de cinci ani aruncă periodic lemne.

Cuptorul acesta nici măcar nu intră în statisticile care spun că pentru 45% dintre gospodăriile României lemnele - de multe ori vreascuri sau chiar coceni - sunt sursa principală de încălzire.

Familia lui Steve nu există în acest imobil. Nimeni nu există, aici. Pentru autorităţile din România, casa aceasta, în care, de un an şi două luni, îşi duc viaţa un bărbat şi patru copii, este nelocuită.

Steve este teleormănean. "În Bucureşti mi-am găsit soţia, în 1995, în Bucureşti am rămas. Ne-am dat silinţa să avem copii, să fim într-o situaţie familiară, să fim oameni de familie, de casă, că aşa e bine." Treisprezece ani i-au petrecut într-un alt imobil nelocuit, cu acordul proprietarului. Dar acel proprietar a vrut să vândă. Cumpărătorul a distrus clădirea veche. Nu a construit nimic în schimb. Locul a rămas viran.

"Dacă n-ar fi copiii, m-aş culca pe străzi"

În timp ce aşteptau aprobarea unei locuinţe sociale, au început să caute alt adăpost în locul celui din care urmau să fie daţi afară. Steve a găsit casa în care l-am întâlnit, despre care ştie că este a unei primării. Găsise şi soţia lui o casă asemănătoare. A fost pozată de vecini în curtea acelei case. Vecinii au chemat poliţia. Au condamnat-o la închisoare, un an şi ceva, pentru violare de domiciliu şi furt. De fapt, spune Steve, femeia nu ar fi furat, ci ar fi aruncat lucruri pe care le găsise acolo şi le considerase gunoaie. Nu au avut bani de avocat pentru liberare condiţionată. Aşa că Steve a rămas pe post de tată şi de mamă pentru toţi copiii din casă.

Protecţia primarului în detrimentul cetăţenilor

Când a depus actele pentru locuinţa socială, lui Steve i-au cerut "ce nu puteam să le dau: domiciliu. Ne-am pierdut speranţa de la primărie. Ne-au spus că de ce am făcut atâţia copii dacă n-avem cu ce să-i creştem. Am renunţat. Dacă vine un executor peste noi, că stăm abuziv în casa primăriei, vine cu mascaţii şi mă vede cu copiii în situaţia asta, Doamne fereşte, mi-e frică că-mi ia copiii. Păi, i-am făcut, i-am crescut. Aşa că ne-am debarasat de ajutorul lor şi am procedat singuri pe cont propriu." Nu este singurul.

"Instinctul acestor oameni este să se ascundă de autorităţi. Primul sentiment pe care îl generează direcţiile de asistenţă socială la aceşti oameni aflaţi în situaţie precară este teama", explică Irina Zamfirescu, watchdog al autorităţilor locale din Bucureşti şi activist pentru drepturile omului.

Activista pentru drepturile omului Irina Zamfirescu alături de copiii lui Steve

De aproape un deceniu urmăreşte fenomenul locuirii precare în capitala României. Este o neîncredere justificată, spune Zamfirescu: "În România, protecţia socială vine să te convingă să pleci de unde eşti evacuat. Vine exact în ziua evacuării. Instrumentul folosit este ameninţarea că dacă opun rezistenţă le vor fi luaţi copiii. Aşa că oamenii simt că autoritatea publică este acolo să reprezinte primarul şi nu nevoile cetăţenilor. Şi, din ce am observat eu până acum, simt bine." 

Steve, care are în jur de 50 de ani, deşi pare mai bătrân, nu s-a angajat niciodată cu acte. "Am muncit la negru, pe buletinul altcuiva. Am luat 120 de lei, am venit cu ei acasă, am făcut piaţa. Mă duc astăzi, mă duc iar peste trei zile, şi-aşa, muncesc astăzi, mănânc seara, să putem trăi de pe o zi pe alta." Spune că s-ar descurca cu 2000 de lei pe lună, "dacă prind să muncesc, indiferent ce are cineva nevoie. În construcţii, la decoperat, la zugrăveli. Altfel trăim din străzi. Mai colectăm ziare, mai colectăm peturi, ce se găseşte pe străzi. Eu dacă am plecat de dimineaţă le pun foc la ora trei când mă trezesc, le las nişte bănuţi pe masă să-şi ia un suc, să-şi ia ceva să supravieţuiască." Îi dau lacrimile. "Nu plâng să mă miluiască cineva. Dacă n-ar fi copiii, m-aş culca pe străzi. Din cauza lor fac orice, numai pentru ei, să-i văd, să-i am. Dar copiii pierd şcoala. Fără şcoală nu ai nici un demers, nici un viitor pe parcurs, nu e viaţă de trăit fără şcoală." 

Consens politic: sărăcia nu e bună

Duminică sunt alegeri parlamentare. Combaterea sărăciei ar trebui să fie unul dintre obiectivele fundamentale ale partidelor politice. Oamenii săraci nu au încăput în strategiile de campanie şi în programele de guvernare din România ultimilor 30 de ani.

Copiii şi nepoţii lui Steve locuiesc îngrămădiţi în singura cameră încălzită a casei

Votanţii au fost cumpăraţi cu promisiuni populiste, evident niciodată onorate. Steve a mai votat, de-a lungul vremii, dar "acum nu-mi mai vine să mai votez niciodată. La Parlament fac legile anapoda, ca să poată să mă bage pe mine la puşcărie în locul lor". 

Neîncrederea în autorităţi este justificată, cred chiar politicienii români. "De multe ori şi-au cerut drepturile şi au fost refuzaţi, fără explicaţii şi fără ajutor. Li s-a spus că lipseşte pagina patru din dosarul cu şină, fără să li se spună care este pagina patru şi unde se obţine", povesteşte Oana Ţoiu, fost secretar de stat în Ministerul Muncii şi candidat USR-Plus pentru Camera Deputaţilor.

"Când eşti refuzat o dată, de două ori sau de cinci ori, ajungi să nu mai ai încredere că atunci când te mai duci să ceri ajutor cineva din partea cealaltă te va şi ajuta. Oamenii aceştia nu sunt condamnaţi la sărăcie. În acelaşi timp în care se află la coada Europei în ce priveşte sărăcia, România a fost ani la rând în vârful Europei la creşterea economică. Există familii care stau în starea asta 10-20 de ani. E clar că nu au fost ajutate să iasă din starea de dependenţă, ci ţinute acolo."

Partidul lui Ţoiu propune o abordare integrată care să elimine toate piedicile de acces pentru copii la şcoală şi părinţi la muncă şi, unde e nevoie, la asistenţă medicală. "Trebuie voinţă şi capacitate. Sistemul", punctează Ţoiu "este hiperpolitizat, s-a ajuns cu numirile politice până în locuri în care nu este nevoie, iar asta duce la deprofesionalizarea multor instituţii. Nu există o baghetă magică sau un buton pe care dacă îl apeşi se rezolvă toate. Dar sunt câteva lucruri esenţiale cu efecte imediate: scăderea taxării pe salariul minim, educaţia de la o vârstă mică, de la grădiniţă, şcoală de la opt la cinci care să oglindească programul de muncă al părinţilor, pentru a le permite să muncească, şi conectarea la infrastructură." 

Petre Florin Manole (PSD): "Sărăcia celor care muncesc e iraţională şi inacceptabilă"

Deputatul social-democrat Petre Florin Manole are o altă variantă pentru scăderea taxelor: fără impozit pe venit pe salariul minim şi cu deduceri fiscale pentru familiile cu copii. "În România există cea mai dezastruoasă situaţie de sărăcie", este de părere fostul consilier în Ministerul Muncii: "Sărăcia celor care muncesc. E iraţională şi inacceptabilă." O altă problemă este modul în care este privită sărăcia în România. "Nu poţi face politici publice pentru eradicarea sărăciei cu oameni care îi urăsc pe săraci. Nu îmi explic cum au reuşit mulţi dintre compatrioţii noştri, oameni care nu sunt nici ei descendenţii unor familii nobiliare, ci vin din familii sărace, să ajungă la gradul acesta de ură împotriva săracilor. Sărăcia este văzută ca o vină în România." 

O altă soluţie propusă de deputatul pesedist este sprijinul consistent de la stat pentru ONG-urile care lucrează în colectivităţile marginale. "Nu putem să schimbăm instituţii de pe o zi pe alta, iar oamenii ăştia nu au timp pentru o schimbare de paradigmă. Pentru situaţia urgentă e nevoie să foloseşti toate resursele pe care le ai", explică Manole. În fine, mai este şi subfinanţarea serviciilor sociale, iar paradoxul este că "ceri unui om plătit atât de prost încât el însuşi este sărac să-i salveze pe alţii din sărăcie. E ridicol".

Critici la adresa celor care au legiferat în zona socială şi au administrat nevoile comunitare are şi liberalul Sebastian Burduja: "Zona aceasta a fost acaparată de politicieni care au preferat să exploateze beneficiile pe care statul le acordă unor grupuri vulnerabile pentru a le ţine captive. De 30 de ani, cei care au avut puterea de decizie şi-au bătut joc de aceşti oameni şi i-au folosit ca armă electorală. Interesul politicienilor nu a fost să îi ajute pe aceşti oameni să îşi facă propriul rost, ci să îi ţină legaţi de pârghiile cu care îi controlau, în general primăriile, autorităţile locale".

Sebastian Burduja (PNL): "De 30 de ani, cei care au avut puterea de decizie şi-au bătut joc de aceşti oameni"

Cel puţin în cazul capitalei, există resurse de locuinţe sociale, asigură Burduja, care va candida pentru un mandat de deputat. "Trebuie sprijiniţi să îşi găsească un loc de muncă şi să aibă acces la nevoile de bază. PNL propune un regim de vouchere pentru masă caldă, pentru îmbrăcăminte şi acele modele conditional cash transfers, de beneficii condiţionate de trimiterea copiilor la şcoală pe termen lung, aplicate în alte ţări." 

Un sistem scurtcircuitat

Promisiunile electorale ar putea avea, anul acesta, o soartă mai bună: Uniunea Europeană alocă peste 40 de miliarde de euro prioritar pentru copii şi tineri. "România trebuie să se asigure că în propriul plan pentru recuperare şi rezilienţă cere şi pentru copii şi tineri. Încă nu o face", conchide Oana Ţoiu.

Deocamdată, peisajul asistenţei sociale este plin de anomalii legislative şi birocratice care periclitează situaţia încă de la baza ei: cei din mediile precare nu au acte, nu au domiciliu, aşa că nu primesc asistenţă socială sau medicală.

Băiatul de cinci ani, responsabil cu vreascurile pentru foc

Teoretic, un tânăr fără adăpost are acces la orice fel de programe de integrare, însă are nevoie de un domiciliu pentru a beneficia de ele. E un cerc vicios aberant pe care autorităţile nu par interesate să îl rupă. "Cât timp nu va exista un angajament politic de reducere pe bune a sărăciei în România, nu se va întâmpla nimic", comentează Irina Zamfirescu, care ilustrează şi ea scurtcircuitele sistemice: "Există bucăţi de cadru legislativ foarte utile, dar în cazuri cum ar fi tichetele de grădiniţă pentru copiii săraci ai legea, dar nu ai normele de aplicare, iar pentru locuinţele informale ai tot, dar nu se aplică."

Asistenţa socială, afirmă activista, "a fost pusă în registru de solidaritate. Dar locuirea, de exemplu, care e baza piramidei nevoilor, este o problemă de drepturile omului, nu de solidaritate, de caritate. Egalitatea de şanse şi sărăcia ţin de drepturile omului".

Steve a primit la un moment dat un ordin de evacuare. În document sunt menţionaţi copiii minori, dar autoritatea nu a venit să vadă în ce condiţii trăiesc cei mici. Vor veni, probabil, odată cu mascaţii, la evacuare.

Teoretic, evacuările pot fi făcute iarna, Codul Civil permite asta. Irina Zamfirescu l-a auzit, însă, pe primarul general al Capitalei promiţând că nu va permite aşa ceva în cazul locuinţelor aflate în administraţia municipalităţii, până în aprilie.

Oana Ţoiu, USR-PLUS: "Copiii trebuie luaţi doar dacă sunt în pericol"

Asta nu îl linişteşte pe Steve. Îi e teamă că îi vor lua copiii, deşi el e chiar unul dintre cei care despre care Oana Ţoiu spune că ar putea fi ajutat să-şi ţină copiii în şcoală "cu mult mai puţine resurse publice decât cele consumate de stat când ia copiii din familie. Copiii trebuie luaţi doar dacă sunt în pericol, dacă familia se dovedeşte că nu are intenţia sau capacitatea de a avea grijă de ei". Or, copiii lui Steve ar fi mers la şcoală dacă nu ar fi fost pandemia. Şcolile sunt închise, iar ei, care şi aşa au curent de la un vecin, din milă, nu au internet, nici tabletă sau laptop.

Au, în schimb, dorinţe. Deloc sofisticate. Vor să trăiască "într-o casă mai cu condiţii", din care "să nu mă dea afară, să-i am cu mine pe fraţii mei, pe mama mea şi pe tata, să avem toată lumea sănătate şi noroc în viaţă". Cât despre băiatul de cinci ani, responsabil cu vreascurile care ţin focul în soba pe care stă la cald o oală cu un rest de ciorbă de cocoş, acesta speră să îşi poată cândva plimba surorile cu maşina proprie.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle