Chiar şi la mine în sat, dintre aceştia şi de vârsta mea, cu care am copilărit eu, nu mai sunt decât trei, aşa încât, când am pus titlul unei cărţi – Ultimul ţăran din Slătioara – era adevărat şi acest ultimul eram şi mai sunt încă – într-adevăr – eu.

Au apărut, iar este adevărat, şi primii fermieri - nu chiar foarte deşi -, cu multe apucături ţărăneşti, dar ţărani cu adevărat, fermierii aceştia nu mai sunt.

Ţăranii care şi-au iubit pământul, moştenirea, moşia cu patima cu care şi-au iubit şi Ţara, mai rar.

„- Înainte – spunea Năiţă Lucean, pe care îl citează cu admiraţie şi academicianul Răzvan Thedorescu , Înainte, mă omoram cu pământul ce am săpat la el şi l-am răscolit şi m-aş fi culcat pe el şi cu el în braţe, de când se desprimăvăra şi până la ninsoare şi, atunci, dacă aş fi putut, l-aş fi învelit cu zăpadă când nu ajungea ea de la dumnezeu; şi dacă într-un an nu puneam un pui de cireş sau de prun sau de măr, mi se părea că trăiesc degeaba, şi am făcut şase temelii numai într-o fugă, şi am ridicat şase curţi şi şase podeţe am întins peste şase şanţuri săpate de mine, şi ele, şi am pus ciutură la şase fântâni. şi acum mă uit la toate parcă n-a fost niciodată nimic al meu... Toate au ajuns o străinătate... Cade uluca din gard şi o văd şi n-am putere să o ridic – se rupe creanga de măr şi pică merele jos şi eu nu sunt în stare să mă aplec să le pun într-un coş. Parcă aş fi într-un somn; văd tot, ca şi când ar fi, şi aşa şi este, însă ca în somn nu mă pot lega de nimic. Ţin lingura cu ciorbă în mână fără niciun rost; nici pâinea nu mai are niciun gust şi înainte aş fi mâncat pământ, mai ales când începea aratul şi răsuceam brazda, mă uitam în toate părţile să nu mă vadă cineva şi rupeam cu mâna din brazdă un codru de pământ şi-l băgam în gură, de parcă ar fi fost miere - fagure de miere să fi fost şi nu-l mestecam cu atâta poftă.“

Din această iubire cu patimă s-a născut şi Mioriţa!

Această iubire a născut şi învăţătorii şi preoţii satelor şi marii profesori universitari şi savanţii care şi-au iubit ţara şi s-au luptat şi în veacul XIX şi în veacul XX să o reformeze şi să o modernizeze, cum a fost între aceştia şi cel mai de seamă reformator al ei în veacul XX, Spiru Haret, de la care ne-au rămas şi până azi, la fiecare două, trei sate o şcoală model pentru timpul acela, care îi purta numele.

Ei au fost şi apostolii satelor şi ai ţării întregi şi de aceşti dascăli de suflet şi de minte avem şi astăzi nevoie, şi nimeni dintre politicienii care ignoră azi cu atâta înverşunare şi cartea şi cultura nu vor putea fără ei aduşi în fruntea lor cu tot respectul să reformeze ţara pe care au adus-o în marasmul în care se află.

De aceşti dascăli care-şi iubesc ţara cu patimă şi identitatea ei spirituală naţională şi de orgoliul lor de a respecta o ierarhie culturală autentică şi care ştiu ce înseamnă ploconirea slugarnică în faţa tăvălugului uniformizator al identităţilor, tăvălugul globalizării cu orice preţ, de aceşti dascăli au nevoie, mai mult ca oricând în istoria noastră, ţara şi partidele noastre politice care nu au înţeles că fără ştiinţa de carte şi fără respectul identităţii naţionale al acestor dascăli nu se poate reforma ţara.

Toată zbaterea lor, a politicienilor, care au uitat şi anul acesta să dea cinstire marelui fapt de cultură naţională identitară românească, Festivalul Enescu, recunoscut în toate ţările, grăbiţi să se înscrie în puzderia de candidaţi la jilţul prezidenţial, bătându-se cu pumnul în piept şi păruindu—se public între ei, fără nicio ruşine, nu vor putea face nimic. Ei trebuie să înţeleagă, în sfârşit, că uzina de muzică George Enescu şi uzina de poezie Mihail Eminescu şi uzina de teatru I.L.Caragiale şi uzina de proză Sadoveanu şi Rebreanu merg singure înainte, vorbind româneşte şi ele, ne dau numele de români. Iar aceste uzine care produc limba română şi cultura română ar fi putut produce şi în străinătate spirit românesc şi cultură românească, dacă ei, politicienii, nu le-ar fi ignorat, ci le-ar fi promovat şi subvenţionat traducerea în limbi străine.

Iată de ce este nevoie, azi, de unirea şi de patima iubirii de pământ ţărănească ale înaintaşilor care nu s-au ploconit şi nu s-au întins preş cu paporniţa umilinţei la şold în faţa tăvălugul globalizării cu orice preţ.

De aceşti dascăli de iubire de ţară şi de suflet românesc au nevoie politicienii de azi care vor cu adevărat – dacă este aşa – să reformeze şi să modernizeze ţara.