M-am liniştit în privinţa sănătăţii lui, dar nu şi în privinţa sănătăţii ţării noastre. Avea dreptate: nici eu nu mai înţeleg nimic. Şi cu siguranţă nici mulţi alţii. Fiind eu binişor mai în vârstă decât el, mi-am zis de asemenea că nu poate fi vorba de o decuplare de la realitate, cu atât mai puţin în cazul lui.

Voi împlini în curând 77 de ani, ceea ce înseamnă că am trecut, vrând-nevrând, prin multe şi că nu mă mai impresionează chiar orice. M-am născut în anul în care a început Al Doilea Război Mondial, de care îmi aduc destul de bine aminte, am mers pe a-ntâia, cum se zice în Ardeal, în toamna când aveau loc alegerile falsificate de comunişti şi elogiate de Zaharia Stancu într-un roman, nici bine trecut de pubertate, mi-am văzut părinţii închişi politic, am fost dat afară din facultate la 19 ani şi am fost şomer la 23, am stat blocat pe post de lector universitar timp de aproape un sfert de secol şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, am avut parte de o destul de agitată existenţă personală pe fondul istoriei mari, împlinind la Revoluţie rotunda vârstă de 50 de ani.

Sâcâială fără urmări

Nu m-am plâns niciodată. Am reuşit să tratez cu umor prezenţa Securităţii pe urmele mele, mai tot timpul de când am devenit persoană publică, tot aşa cum am făcut faţă cenzurării cărţilor pe care le-am publicat. Nu m-am considerat nici erou, nici victimă. Am luat totul cum grano salis. Într-o primă emisiune de televiziune, în direct după ani buni, în iarna lui 1989, am respins afirmaţia redactorului care m-a făcut disident şi am fost sunat la telefon de prietenul meu Radu Cosaşu, care a remarcat, în stilul lui inimitabil, că nu mă număr printre vitejii care după război se arată. Cu toată această experienţă, departe de a putea fi comparată cu a atâtor altora, foşti deţinuţi politici sau ucişi pur şi simplu de regimul comunist, am fost convins că înţeleg ce se întâmplă în România, atât înainte, cât şi după 1989.

Iată-mă, vai, ajuns la vorba lui CTP: nu mai înţeleg nimic. Pe nici un plan, nici personal, nici instituţional, nici social, nici politic, nici, cum să uit, mediatic. Despre cel moral, e mai bine să nu vorbim. Să le iau, cu îngăduinţa eventualilor cititori, pe rând.

Sunt de un an şi mai bine, împreună cu colegii mei din conducerea Uniunii Scriitorilor, ţinta unui individ, nici scriitor cu adevărat, nici îndrituit de niscaiva merite, care ne-a dat în judecată, în mai multe rânduri, pentru motivul ridicol că am câştigat alegerile, desfăşurate statutar şi pe baza cărora, de altfel, a candidat el însuşi, trezindu-se după doi ani şi mai bine că vrea să-mi ia locul. Atât şi nimic mai mult: pleacă tu ca să vin eu. N-ar fi cine ştie ce nenorocire, dacă justiţia nu s-ar simţi obligată să acorde proceselor termene după termene, urmare a unor intervenţii repetate ale individului, chiar şi în cazul în care acesta nu s-a bucurat până acum de nicio sentinţă favorabilă. A tras după el şi pe alţii, unsprezece scriitori după calculul meu, care s-au ales şefi, între ei, într-o veselie, deşi Uniunea numără, ea, 2.660 de membri. Am mai scris despre asta chiar în această pagină. Sâcâială fără urmări, dar costisitoare, nervos şi pecuniar.

Inşi incompetenţi

Nu mai înţeleg nimic nici din ce se petrece în societatea actuală. Sindicatele scot lumea în stradă exclusiv pentru salarii mai mari: nu le trece prin cap că, în fond, în ţara asta, nu plata muncii e cu adevărat problema, ci felul în care se munceşte, haosul din întreprinderi, spitale şi şcoli, precaritatea activităţii din toate instituţiile publice.

Cum e cu putinţă ca electoratul să continue a acorda încredere unor inşi incompetenţi, numiţi politic şi dovediţi corupţi, şi nu pentru mizilicuri? Ca şi cum milioanele furate n-ar avea nicio legătură cu buzunarele goale ale atâtor cetăţeni. Nu e mare filosofie să faci legătura între hoţia naţională şi sărăcia, de asemenea, naţională. Şi totuşi! Că partidele nu fac nici ele legătura, asta nu mai ţine de naivitatea (vreţi un termen mai tare?) electoratului. Ţine de cel mai curat interes politic. Propusesem pe vremuri separarea politicii de afaceri. Nu m-a ascultat nimeni. Nici eu însumi n-am prevăzut urmările în toată gravitatea lor. Se pare că mita, deturnarea banului public, atribuirea directă de contracte şi restul se află la intersecţia dintre administraţie, politică şi afaceri. Cum oare s-a putut dezvolta caracatiţa Hexi Pharma în decurs de decenii sub oblăduirea atâtor miniştri ai Sănătăţii, manageri de spitale, medici, asistente şi pacienţi? E ceva de înţeles în chestia asta? Comunicatul SRI se bate cap în cap cu declaraţiile celor responsabili de babilonie. Sistemul e un sac rupt şi peticit la nesfârşit.

Nu mai înţeleg nimic din ce se petrece în media. Cum e posibil ca CNA să îngăduie unor televiziuni să mintă pe faţă, aruncându-ne praf în ochi, alarmându-ne şi chemând la nesupunere civică, făcând din ţânţar armăsar, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, până şi când ne comunică, nu doar starea vremurilor, dar şi starea vremii? La masa rotundă a minciunilor participând mai mereu aceiaşi: un jurnalist şantajabil, un fost ministru care a calamitat cultura, câţiva politicieni frustraţi, vorbind o română de baltă, toţi laolaltă şi fiecare în parte manipulând prostimea, din care fac şi eu parte, de vreme ce deschid din când în când urât mirositorul canal, probabil din masochism.

E lista scurtă a ceea ce nu mai înţeleg. 

Încheierea este că foarte mulţi dintre noi au suferit accidente cerebrale de vreme ce nu mai înţeleg nimic.