Şi sigur, din nou, unii se vor uita acum repede pe blogul meu, vor găsi un articol care nu are acest comentariu, şi mă va apostrofa imediat: “Iată, ai generalizat, nu la tot ce ai scris ai primit această observaţie! şi atunci când au scris asta, unii au mai adăugat şi alte comentarii. Deci iarăşi ai generalizat aiurea… Mai mult, nu tuturor celor care generalizează li se spune că generalizează, deci iarăşi o afirmaţie fără acoperire!” Aşa merg lucrurile! 

Oricât de mult ar vrea să creadă altceva, nu e la îndemâna oricărui bucureştean să poată să citească un text de la un capăt la altul, să nu piardă şirul, să înţeleagă ce a vrut să spună autorul, ba să şi înţeleagă mai mult decât a spus acesta, să facă repede legături, să sintetizeze, să generalizeze (şic!), să rezume etc. De multe ori, o frază îşi poate schimba înţelesul de trei ori până ajungi la capătul textului. Şi asta nu e pricină de alarmare, nici dovadă că autorul e prost, ci aşa merg lucrurile de când a apărut scrisul.

Când cineva scrie pe un colţ de hârtie „unii parlamentari sunt corupţi”, sau „parlamentarii sunt corupţi”, sau “toţi parlamentarii sunt corupţi” şi atât, nimic altceva, poţi să le iei ca pe trei afirmaţii puţin diferite între ele, până la eventualele detalii ulterioare. Însă, când acestea sunt într-un text mai lung, toate trei propoziţiile pot să însemne acelaşi lucru, sau „unii parlamentari sunt corupţi” poate să spună, de fapt, că „toţi parlamentarii sunt corupţi” sau “toţi parlamentarii sunt corupţi” poate să însemne că doi sunt corupţi şi ceilalţi trebuie condamnaţi pentru că se întâmplă aşa ceva sau că parlamentării nu sunt, totuşi, corupţi sau orice altceva, fără ca acela care a scris textul să fie prost, sau neglijent sau să fie vreo greşeală de tipar pe undeva.

Şi, că să fie şi mai complicat, se poate ca articolul respectiv să nu aibă vreo legătură cu parlamentarii, să fie despre cu totul altceva, chiar dacă în trei sferturi din el se vorbeşte despre ei. Despre parlamentari, adică. Un text poate să aibă ca temă sau subiect principal un lucru care nu este numit niciodată, despre care nici nu se pomeneşte măcar. Poţi să îngroşi contururile unui obiect, să-l descrii în detaliu, vorbind, însă, despre cu totul altceva. Pentru cine înţelege… Autoironia poate să fie o ironie la adresa altcuiva şi invers, o ironie poate să fie, la fel de bine, o autoironie. Cinismul poate ascunde o mare empatie şi dorinţa de a ajuta şi de a face bine, dacă citeşti până la capăt sau invers, vorbele înălţătoare pot fi spuse ca să te prostească şi mai mult.

În foarte puţine texte „toţi parlamentarii sunt corupţi” înseamnă exact asta, adică „parlamentarii sunt cu toţii corupţi, până la unul”. În câteva teze de doctorat şi în nişte articole din marile revistele ştiinţifice. În rest, nu. Poate să însemne orice, la urmă urmei. Or, dacă înţelegi de fiecare dată acelaşi lucru când citeşti propoziţia respectivă, indiferent de ce scrie înaintea şi după ea, probabil că problema o ai tu, nu cel care a scris articolul. În articolele de opinie, de dezbatere, mai ales când se vorbeşte despre oameni, despre grupuri, despre comunităţi, despre culturi, despre imaterial, foloseşti figuri de stil, creezi atmosferă, pui la încercare, stârneşti reacţii, îndemni la acţiune nu spunând direct „haideţi să-i schimbăm pe parlamentarii corupţi”. Sau, mă rog, poţi să o scrii, nu te opreşte nimeni, în fond…