Primul drum asfaltat la Budrea a fost făcut când mama trecuse de 70 de ani. Nu a lipsit niciodată de la şcoală.

Mama are 1.38 pe vârfuri. Are o energie înfricoşătoare pentru mine şi acum, la 80 de ani, iar eu sunt văzut de marea majoritate a celor din jur ca fiind hiperactiv. Mama nu crede în văicăreală. Nu acceptă scuze. A avut o viaţă grea, dar nu am auzit-o să se plângă vreodată cuiva. Am văzut-o plângând scurt şi pe ascuns în momentele când tata, un alcolic şi cu explozii rasiste, părea că o să reuşească să o frângă. Când îi fura banii pentru băutură, după un scandal oribil cu ameninţări cu moartea atât a ei, cât şi a mea - fiul „ţigăncii“, când nu a ştiut pentru o zi cum se va descurca să reziste în viaţa ei.

E ziua ei astăzi, aşa că am sunat-o.

Mama îmi reaminteşte că noi, românii, o ducem mai bine decât am dus-o vreodată. Că văicăreala nu ajută la nimic. Că plânsul de milă e patetic şi nu rezolvă problemele pe care le ai. Că victoriile pe termen scurt, la fel ca înfrângerile, sunt doar o parte a unui proces. Crede cu pasiune în Dumnezeu, dar într-un Dumnezeu deloc moale sau grijuliu.

Fiul meu, pe la 5 ani, m-a prins într-una dintre foarte rarele mele momente de cădere. M-a întrebat ce am. I-am spus că e ceva complicat, dar o să-mi treacă. Mi-a spus calm că mamaia ştie ea pe un nene mare în cer care mă poate ajuta şi că ar trebui să încerc să îl conving.

Mama crede în România. Este convinsă că o să avem şi o clasă politică normală curând şi că, dacă ne vom strădui îndeajuns, o să fim ajutaţi şi de nenea ăla mare din cer.

Eu cred că ne putem descurca şi fără şeful suprem. Sigur că nu este perioada cea mai minunată pentru noi, dar dacă ne chinuim un pic, sigur putem să ieşim din groapa în care ne-au băgat nu numai Dragnea şi Vasilica, dar generaţii întregi de politicieni corupţi, proşti sau şantajabili.

Eu nu cred în liderus maximus. Am oricum o problemă cu autoritatea, aşa că ar fi şi cam greu. Cred în echipe foarte bune, în responsabilităţi clare, în mecanisme bine puse la punct care să îi forţeze pe cei de la putere să fie aşa cum ar trebui să fie - oneşti, decenţi, profesionişti.

Schimbarea oricărui lider politic vechi - fie el Iohannis, Dragnea sau Orban - cu o versiune mai bună a sa nu va ajuta la mare lucru, aşa cum schimbarea lui Iliescu cu Năstase nu a adus nimic bun. Trebuie să schimbăm nu liderii, ci marea majoritate a celor care fac politică. Atâta timp cât eşalonul doi al politicii româneşti este de tip Firea, Bădălău, Codrin, Pleşoianu, Olguţa si Nicolicea, şansele noastre sunt minime.

E firesc să fim dezamăgiţi de ceea ce vedem în jurul nostru. Dar asta nu justifică renunţarea. Soluţii pe termen foarte scurt nu există, pentru că pentru prea mult timp ne-am „pişat pe el de vot“ şi ne-a păsat numai de propriile noastre funduri.

Am acceptat că e normal să fim minţiţi de politicieni şi să închidem ochii la corupţia din jurul nostru atâta timp cât a fost în avantajul nostru sau al familiei noastre. Ne-am obişnuit să ne pricepem la orice, să avem opinii pe care apoi să le promovăm ca adevăruri indubitabile doar pentru că le-am mai auzit spuse.

Dacă ne schimbăm noi şi ajutăm fiecare dintre noi schimbarea unui prieten sau coleg, viitorul va fi mult mai bun. Dragnea este idealul unei bune părţi a românilor. A celor care cred că şmechereala, şpaga bine plasată, nepotismul şi lăcomia sunt ingredientele necesare unei cariere de succes. Deocamdată, noi, ceilalţi, suntem minoritari. La fel ca mama, şi eu sunt convins că nu pentru mult timp.