Nu mă bate, vântuleee, da, da, da! (De la mine pentru maeştrii Bregovic & Salam)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din filmul „Pisica albă, pisica neagră“, în regia lui Emir Kusturica
Imagine din filmul „Pisica albă, pisica neagră“, în regia lui Emir Kusturica

Îmi vine acum, „când lumea e rea şi tare ar vrea ca s-ă cad jos ca frunza“* (probabil şi din cauza articolelor precedente) să vă povestesc chestia ce urmează, căci în capitală fiind, zăresc pe tot stâlpul afişe cu Goran Bregovic & Florin Salam.

Ce-i drept, m-a inspirat puternic şi maşina mâncată „de vie“ de o haită de câini vagabonzi, la un semafor în Militari, primul lucru pe care l-am văzut intrând în capitala ţării, fază care mi-a reamintit de dragul meu film, „Pisica albă, pisica neagră“ şi de scroafa aceeea memorabilă, care înfuleca – de-a lungul întregului film – dintr-un Trabant. Oh, Bubamarooo!

Nu demult s-au făcut doi ani de când am participat la un chef de pomină şi de mare modă în Clujul vremii, numit „Gypsy party“. Taraf de ţigani sadea, cu dansatoare – pirande adevărate, venind parcă direct din „Şatra“ lui Emil Loteanu –, ţambal, trompete, ce mai, tot tacâmul necesar unei paranghelii pe cinste, neaoş românească! Laolaltă cu majoritatea amicilor mei, m-am costumat, în prealabil (neavând lighean), am tras la măsea, am pufăit vârtos pipă (ca un nefumător ce sunt), m-am şucărit (nu mai ştiu pe ce/cine), am fredonat refrene îndoielnice şi am dănţuit dement ceasuri în şir. Una peste alta, ne-am bucurat cu toţii ca nişte copii mari şi ne-am prostit ca nişte adulţi nesupravegheaţi, la fel – în esenţă – ca şi politicienii noştri înfierbântaţi, căci sunt sigur ca maeştrii Băsescu, Ponta şi Antonescu & Co s-ar fi simţit fiecare ca peştele în apă la zaiafetul nostru românesc.
 

Că soarta mi-e norocoasă şi de nimica nu-mi pasă...


Totul a fost de un burlesc desăvârşit, un pic insolit însă, întrucât trebuie spus şi că, în afară de câţiva clienţi care n-apucaseră, pesemne, să se costumeze – poate şi fiind vorba de o oarecare seară de miercuri –, singurii îmbrăcaţi ca nişte români autentici, cu blugi, adidaşi şi rolling-uri colorate, toate chinezeşti, erau chiar lăutarii şi câţiva clienţi mai tuciurii, ce profitaseră de caracterul public al manifestării culturale şi erau vizibil amuzaţi de joaca românilor de-a ţiganii.

Ştiţi, recunosc: nici mie nu-mi plac manelele, ca de altfel unei imense minorităţi de concetăţeni. Sincer, făcând greşeala să mă documentez niţel pe „goagăl“, înainte de a purcede la depănat impresii, nici măcar nu mai sunt atât de sigur că ştiu ce însemnă o „manea“. Vă dau, însă, cuvântul de onoare de român, că la „party-ul“ cu pricina muzica a fost mai degrabă de inspiraţie lăutărească, de şatră cu coviltir, decât oriental-manelistică. Luaţi de aici dovada:

Către zorii zilei, dansând şi cântând în faţa clubului, „fără perdele“ (şi fără pardesiele lungi, sub care toată gaşca ne mascaserăm, la venire, pestriţele veşminte), contaminaţi de virusul „Nu mă bate vântule!“ şi acompaniaţi, fără şansă de scăpare, de o trupă gălăgioasă de „pirande“ şi „gitani“ autentici, am conchis unanim că vom participa, ca nişte bibici voioşi ce eram, la fiecare bairam ce va să vină. Mai rar aşa distracţie!

Că soarta mi-e norocoasă şi de nimica nu îmi pasă, Duşmanii cad la pământ ca şi frunzele în vânt!

După circa cinci minute făcute „per pedes“ (spre şucăreala mea maximă nu m-a luat niciun taximetrist), ajung în propriul „budoar“ şi butonez din reflex telecomanda, în timp ce-mi lepăd straiele „ţigăneşti“ (pălăria neagră, de gabor – veritabilă, cumpărată scump de la Negreni! –, vesta din piele roşie-foc, cămaşa largă şi verde, cu brâu din mătase albastră, pantalonii bufanţi din catifea neagră, pantofii culoarea oului de raţă, bine ciocaţi, lanţul aurit cu cruce de juma’ de kil etc.). Dau din prima peste un talk-show în reluare, al cărui subiect, aprins, e ultima muşcătură zdravănă primită de întrega naţie, de la presa franţuzească, pe pretexte banale de cerşetorii & alte mici potlogării.

Nu mi-e frică de nimic Vântul îl cunosc de mic Şi duşmanii mor că-s învingător şi nu cad la mâna lor.

Ce mişto!

P.S. A treia zi, mai către seară, îmi sună telefonul – un bun amic, fost „gabor“ la cheful cu pricina.


Cu o voce gravă, îmi zice: „Moşule, te implor salvează-mă! De două zile nu fredonez decât «Nu mă bate vântule!» Fie că dorm, fie că-s treaz, mă găsesc cântând! De aude nevastă-mea, am pus-o rău, mă dă afară din casă!“. Menţionez că doamna lui e pianistă adevărată, absolventă de Conservator şi doctor în muzică. Ce să-i fi zis amicului meu, român get-beget, fiu de fost prefect? Ave Bahtalo? Trăiască famelia ta?! Sau că, în sfârşit, îi poate plăti neveste-sii anii lungi în care ea repeta la pian, seară de seară, în garsoniera lor, iar el îşi punea dopuri în urechi?

P.P.S. Aşa-i că vă place piesa? Haideţi, curaj, recunoşteţi şi voi, rămâne între noi, românii, mânca-v-aş!

* (Sic!) Versurile sunt – păcatele mele – „copy-paste“ de pe Versuri.ro.


„Adevărul" încurajează dialogul, dar opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite