„Nu iţi alegi familia. Aceasta este un dar al lui Dumnezeu pentru tine, asa cum tu eşti unul pentru ea“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un inel de aur cu o piatră roşie mi-a schimbat viaţa. Sau poate a fost mâna-ntinsă, peste generaţii, de cei pe care nu-i cunosc, dar care ne-au lăsat moştenire valorile pe care ai mei mi le-au transmis.

Povestea pe care o cunosc începe cu bunicul Ion. Nu ştiu foarte bine povestea familiei din partea tatălui mai departe de bunicul Ion pentru că acesta a murit, din cauza bolilor şi rănilor, imediat după război. Se spune ca era unul dintre cei mai buni gospodari din Comrat şi meseria moştenită de la tatăl sau asigura traiul mai mult decât decent pentru întreaga sa familie. Din fierărit şi-a ţinut casa şi şi-a hrănit copiii, învăţându-i ceea ce şi el a fost învăţat, adică să fie oameni demni şi cu dragoste de cinste. De la tatăl lui se spune ca avea un inel de aur a cărui frumuseţe era sporită de o piatră roşie ce-ţi lua ochii atunci când razele soarelui ii străbăteau inima. Inelul ala era, încă de atunci, cea mai de suflet bijuterie pe care familia o avea.

Anii au trecut şi familia bunicului a decis sa se mute la Galaţi. Pentru a nu umbla cu valori care sa atragă privirile, bunicul a decis să vândă tot, mai puţin acel inel. Conştient fiind ca drumul de la Comrat până la Galaţi e fără de întoarcere, inelul s-a transformat în legătura lui cu strămoşii şi cu plaiurile natale. Tot drumul, Ion a ţinut inelul prins cu o sforicică de gat, sub cămaşă, ca un pandant care trebuie să-i audă şi să-i încălzească inima...

După ani de viaţă liniştită în Galaţi, războiul le-a distrus tihna. Bombardamentele Aliaţilor le-a distrus casa, aruncându-i în sărăcie, şi fostul soldat al regimentului 11 Dorobanţi a fost concentrat la C.R. Chilia Nouă, lăsându-şi familia fără „stâlpul“ existenţei lor. Bunicul a plecat pe front cu inelul prins la gât, aproape de inimă.

După 2 ani, întors rănit acasă, şi-a găsit fiica cea mare şi nepotul deportaţi în Transnistria. Eforturile bunicii de a-i aduce înapoi, în baza unui ordin care spunea că rudele combatanţilor erau scutite de deportare, eşuaseră şi bunicul nu a avut ce face decât sa se roage de cei de pe Pământ şi la Cel de Sus să-i aducă copila şi nepotul înapoi. Din păcate, pe Pământ nimeni nu l-a auzit şi zvonul ca cei doi au murit i-a ajuns la ureche. Bolnav, rănit şi în mizerie cruntă, dar cu inelul la gât, a decis să facă pomenile celor doi. Imediat după praznicul de 6 luni, odată cu trupele sovietice, fiica lui a ajuns acasă, nepotul lui murind de foame şi tifos, fiind îngropat în necunoscutul de la Bug.

Cu sufletul rupt şi trupul slăbit, Ion scoate inelul de la gât şi îl dă celui mai mic băiat (tatăl meu). Nu trece mult timp şi pomenile făcute pentru fata ce numai venise acasă se transformă în aducerea-aminte a lui Ion, fierarul din Comrat, cel care făcea negustorie cu porci în asemenea fel încât îndeletnicirea i-a devenit renume (Ion Porcaru’).

Peste ani, copilul care primise în grijă simbolul rădăcinilor neamului lui devine adult, cu propria-i familie. Toate încercările şi greutăţile vieţii nu l-au făcut sa renunţe la moştenirea lăsată de tatăl său cu puţin înainte sa se ducă să-şi întâlnească străbunii, numai că locul nu mai era lângă inimă, ci pe deget. Chiar şi atunci când au vândut tot pentru a procura medicamentele necesare alinării durerilor pe care leucemia le provoca fratelui meu mai mare, nu a renunţat la inel. Tot a însemnat tot: verighetele, cerceii mamei, animalele, butelia, aragazul şi chiar au dărâmat pereţii casei şi au vândut cărămizile din care aceştia erau construiţi. Poate ar fi venit şi rândul inelului dacă fratele meu nu s-ar fi dus sa se joace în poala bunicului. Cu capul plecat şi cu inima frântă, părinţii mei au luat-o uşor de la început, reconstruind toate cele lumeşti cu gândul la noi, cei 4 băieţi care le alinam existenţa.

Au trecut mulţi alţi ani în care inelul bunicului Ion era singurul lucru de valoare din casa noastră. Niciodată lipsurile nu l-au făcut pe tata sa se gândească la eventuala vânzare a inelului; se împrumutau de la vecini şi când luau salariul dădeau banii înapoi, însă inelul cu piatră roşie rămânea acolo unde a fost dintotdeauna.

După al treilea an de încercări, reuşesc să intru la facultate. Nu m-am bucurat pentru că ştiam că ai mei nu au bani sa mă ajute. Toată noaptea de după aflarea veştii că am fost admis m-am gândit ce trebuie să fac şi nu prea aveam soluţii. „Poate e mai simplu sa renunţ“, mi-am zis, şoptind, în minte. Fulgerul ăsta m-a făcut să mă rog la Dumnezeu şi mai tare pentru a alunga ispita gândului rău, conştient fiind că uşor nu va fi şi ca nimic de valoare nu se obţine uşor. Dimineaţa, tatăl meu îşi scoate inelul de pe mână si mi-l dă: „Du-te şi vinde-l“. Eram tare supărat pe el pentru modul în care a considerat că trebuie sa mă motiveze atunci când eram gata sa cedez, aşa ca nu am gândit prea mult: l-am luat şi l-am vândut. Dumnezeu şi-a desăvârşit planul trimiţând şi alţi îngeri să mă ajute, aşa că inelul cu piatră roşie a devenit sămânţa împlinirii mele.

De atunci, tata nu a mai vorbit vreodată despre inel. Era ca şi cum nici nu ar fi existat.

Peste alţi ani, mi-am luat tatăl şi l-am dus într-o bijuterie. „Te rog, alegeţi ce vrei!“, i-am spus, plecându-mi capul în faţa lui. M-a pupat, mi-a zâmbit şi şi-a ales cel mai mic inel care exista în acel magazin. „Vezi, tată“, ne-a spus el atunci când am ieşit pe uşa magazinului, „asta înseamnă sa creşti băieţi!“. Atunci am înţeles că niciodată inelul nu ne-a părăsit. Doar că dintr-o bijuterie s-a transformat într-o valoare care glorifică legătura ta cu propria-ţi familie.

Inelul cumpărat de tatăl meu este acum purtat de cel mai mare frate al nostru. Aşa a decis mama.

PS: Citatul din titlu aparţine activistului împotriva apartheid, distins cu Premiul Nobel pentru pace, pastorul Desmond Mpila Tutu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite