Inadecvarea de registru reprezintă o latură cel puţin aparent neglijată a discursului curent. Dacă atenţia multora se îndreaptă, cu precădere şi justificat, asupra erorilor gramaticale, deseori, percepţia se arată mai puţin vigilentă în privinţa folosirii registrului potrivit. Recursul la un registru excesiv de elegant în contexte vădit informale ar trebui să deranjeze la fel precum utilizarea limbajului colocvial în situaţii formale. Departe de a susţine o abordare deplasat de familiară, indiferent de circumstanţe, acest text dă expresie unei constatări – preţiosul ridicol este peren şi cunoaşte noi avataruri, în funcţie de dinamica socială şi culturală.

Gramatical corecte, câteva construcţii redate în cele ce urmează se remarcă printr-o notă solemnă al cărei loc în mijlocul unor scene obişnuite surprinde şi poate produce umor spontan. Un caz recurent îl reprezintă folosirea articolului demonstrativ cu rol de pronume semiindependent – cel roşu, cel mare, cea ieftină. Astfel, în magazine, se aud frecvent afirmaţii precum: „Daţi-mi-l pe cel mare!“ (se subînţelege un pachet de cafea) şi „Îl iau pe cel subţire“ (un pachet de ţigări), precum şi întrebări cum ar fi: „Cât costă cea ieftină?“ (o anumită cremă cosmetică) sau „Cât costă cel din stânga?“ (orice alt produs comun). De asemenea, un vorbitor ultraelegant susţine că a apăsat pe cel roşu, atunci când e vorba de un modest buton sau că le preferă pe cele de plastic, referindu-se la pungi.

Protocolul a asimilat, în contexte banale, şi pronumele demonstrative. „O iau pe aceasta“, spune un client politicos. „Acela este mai scump“, remarcă alt client atent la maniere. „Unde le pun pe acestea?“, întreabă o clientă cu mai multe haine în braţe. Cuvenită în situaţii formale, atenţia exagerată devine ridicolă în astfel de afirmaţii şi interogaţii, iar întrebarea ce-şi arată, inevitabil, chipul este: până la ce extremă se poate desfăşura exprimarea preţioasă?

Dacă vechimea verbului a lectura i-a asigurat deja faima, succesul recentului a viziona, din aceeaşi familie, se anunţă un demn rival. Cineva vizionează seriale, altcineva preferă să vizioneze reclame, iar, la unele şcoli, elevii au vizionat filme documentare. „Iată unde vom putea viziona meciurile din Liga Campionilor“, ne anunţă, voios, un cotidian. O ruşine de neînţeles îi guvernează pe vorbitorii care evită consecvent folosirea verbului a vedea. Totuşi, până recent, acest verb nu provoca nicio angoasă lingvistică.

Pe aceeaşi scenă rafinată evoluează verbele a apela şi a tasta. Fără intenţia de a condamna recursul la neologismul de origine franceză, constat că, în ultimii ani, inofensivul a suna (la telefon) este evitat dintr-o posibilă jenă. „Apeleaz-o pe maică-ta!“ se aude un îndemn. „Am fost apelat pentru a mi se propune o ofertă“, transmite cineva pe un forum. Un site propune: „Apelaţi serviciul 112!“, iar pe un blog, o femeie părăsită promite: „Nu voi face crize de gelozie. Nu te voi apela.

Insuficient înarmat pentru a face faţă manierelor contemporane, a apela s-a văzut rapid însoţit de a tasta. Cutare tastează foarte rapid, în timp ce altcineva se lamentează cu privire la propriul ritm lent de tastare. Suntem invitaţi, frecvent, să tastăm pe Google un anume termen sau mai mulţi. În epoca tehnologiei galopante, nu i se poate aduce niciun reproş gramatical acestui neologism recent asimilat, însă refuzul de a folosi clasicul a scrie (la computer, pe tabletă) nu îşi poate găsi decât o justificare forţată, posibil alimentată de snobism. Devine tentant de imaginat antologicul scheci ce îl înfăţişează pe Jerry Lewis evoluând cu formidabilă dexteritate la o maşină de scris imaginară, alături de nota explicativă: „Jerry Lewis tastând la maşina de scris“. Cei contemporani cu acest instrument îşi vor fi amintit că substantivul taste îi desemna claviatura, dar că verbul ce definea acţiunea asociată era a bate.

Emfaza inutilă asupra pronumelui reprezintă o noutate a ultimelor luni în vorbirea îngrijită (până la paroxism). Astfel, în exemple în care, în mod normal, pronumele relativ este suficient, se adaugă cel şi cea. „S-a întâlnit cu Radu Georgescu, cel care făcuse propunerea cu o lună înainte“; „[…] portofoliul Justiţiei, lăsat vacant de demisia lui Tudorel Toader, cel care nu a vrut să îşi asume până la capăt ordonanţa cerută de Liviu Dragnea“; „Vor colabora cu asistenta, cea care s-a oferit să îi ajute“. Lansată şi practicată cu entuziasm de reporteri, formula a uzurpat realitatea gramaticală în care afirmaţia  „Vor colabora cu asistenta, care s-a oferit să îi ajute“ nu ridica nicio sprânceană.

Adăugarea unui adverb parazit a devenit, de asemenea, un loc comun în discursul jurnaliştilor. „A ajuns joi dimineaţa la Palatul Victoria, acolo unde se discută despre rectificarea bugetară“; „Rapidul s-a mutat deja în Regie, acolo unde va disputa returul din Liga 3“; „Ce se întâmplă în aceste momente la cimitir, acolo unde urmează să fie îngropată Ileana Ciuculete“.

În aceeaşi notă forţat persuasivă se înscrie anexarea pronumelui nehotărât – noutate ce modifică structura numelui predicativ. Până recent, exemplul „Protestatarii spun că protestul a fost unul paşnic“ nu primea, inutil, un pronume şi avea forma „Protestatarii spun ca protestul a fost paşnic“. Un jurnalist TV conchide, savant: „Legitimitatea acestor voci e una contrabalansată de mesajele unor politicieni.“ „Gestul lui Klemm e unul normal“, declară un oficial, iar o anumită publicaţie afirmă: „Demersul e unul dificil, se caută oameni pe o rază de 35 km.“

Foarte probabil, spiritul bombastic alimentat de grija exagerată pentru retorică (în detrimentul celei pentru gramatică) generează numeroase astfel de exemple în exprimarea jurnaliştilor contemporani. Complementar, în decizia de folosire inutilă a pronumelui nehotărât se poate intui influenţa englezei.

Recognoscibil în vorbirea multora, acest fundal fertil promite să se extindă. Ironic, mulţi practicanţi ai exprimării protocolare în circumstanţe nepotrivite nu abordează acelaşi registru exact acolo unde el este necesar.