Noua lege a retrocedărilor. Adevăratele motivaţii

Sistemul retrocedărilor imobilelor şi terenurilor naţionalizate este de peste 20 de ani un subiect pe cât de actual, pe atât de sugestiv pentru modul în care se derulează orice afacere în care sunt implicate deopotrivă Statul şi Justiţia, în România.

Pentru unii este doar o poveste tragico-comică (mai puţin comică pentru cei implicaţă direct) în stil balcanic, din care a ieşit învingătoare o categorie tangentă cu subiectul, dar care întotdeauna apare simţind mirosul pungilor cu galbeni, aşa-zişii intermediari care au cumpărat drepturi litigioase, aruncând firimituri moştenitorilor de drept şi obţinând profituri substanţiale. Pe aceştia îi invoca premierul Ponta săptămâna trecută pentru a justifica noul proiect de lege al retrocedărilor, proiect asumat de Guvern, dar care va suferi câteva modificări importante sugerate de reprezentanţii CEDO, după Reuniunea Tripartită de la Consiliul Europei din 5 aprilie.

Delegaţia României se pare că a fost însă suficient de convingătoare pentru a primi undă verde pentru acest nou proiect de lege (după ce se vor fi modificat punctele neclare sau nejustificate corect), care nu reprezintă o adevărată reformă aşa cum cerea Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă din 2010, ca urmare a constatării gravelor nereguli de funcţionare a actualului cadru legislativ al retrocedărilor, prin fluxul masiv de cauze repetitive ajunse pe agenda CEDO.

Ceea ce actualul premier al României a omis să spună în justificarea sa despre urgenta aprobare a acestei legi este timpul foarte scurt pe care autorităţile române îl mai au la dispoziţie pentru prezentarea unui cadru legislativ nou în această chestiune – 12 mai 2013- suportând altfel sancţiuni care ne vor alătura Rusiei şi Turciei, fruntaşe în topul condamnărilor la CEDO. Totuşi, să nu privim Curtea Europeană ca pe profesoara rea care ne-a dat o temă prea lungă de pe azi pe mâine. Nu este vina CEDO că autorităţile române au fost incapabile să realizeze o legislaţie simplificată, clară şi la obiectivă în cazul retrocedărilor, din octombrie 2010 până acum, Curtea prelungind de 2 ori termenele limită pentru prezentarea acestei noi legi. În dulcele stil caracteristic, am amânat până în ultima clipă, ca nişte şcolari ce îşi fac temele în ultimele zile ale vacanţei de vară. Justificările legate de crizele politice din ultimii ani nu îşi au rostul, întrucât se presupune că statul membru UE numit România are aparate legislative şi executive funcţionale.

Şi de ce a luat CEDO atitudine în 2010, cerându-i României o lege care să creeze o bună funcţionalitate a proceselor de restituire? Pentru că timp de ani de zile, Curtea de la Strasbourg a fost asaltată de aceleaşi tipuri de procese în cazul retrocedărilor bunurilor naţionalizate, care erau pierdute de statul român într-o majoritate dureroasă. Poate Statului i-a fost greu să înţeleagă acest lucru, chiar şi când scotea din visteria sa milioane de Euro (şi pe care va mai trebui să îi scoată pentru că mai are de realizat destule plăţi, reprezentanţii Curţii instistând ca hotărârile judecătoreşti definitive luate înaintea intrării în vigoare a noii legi să nu intre sub incidenţa acesteia). A fost nevoit să înţeleagă cu forţa, după ce Curtea Europeană a impus o hotărâre-pilot împotriva statului român în cazul Maria Atanasiu şi alţii, adică o sentinţă model ce va fi aplicată în toate cazurile asemănătoare – ceea ce ar fi însemnat că statul român urma să piardă şi restul de procese similare, fapt ce a determinat CEDO să scutească România de ameninţarea veşnică a drobului de sare, suspendând procesele de retrocedare şi acordându-i ţării noastre şansa de a-şi îmbunătăţi sistemul.  

Motivul al doilea care se află în spatele noii legi, de fapt motivul pentru care legea arată în acest fel- complicată (fapt sesizat în urma reuniunii tripartite) şi deloc favorizantă pentru moştenitorii de drept – este lipsa fondurilor pentru despăgubiri (în cazurile în care bunurile nu pot fi retrocedate în natură) şi drept urmare, decizia actualului Cabinet de a prelungi la nesfârşit întreg procesul de retrocedare. Altfel, de ce oare s-ar introduce acest sistem de puncte care să echivaleze imobilele şi terenurile neretrocedate în natură, fără a se detalia modul în care vor fi evaluate bunurile retrocedate şi grila pe care se va baza acordarea punctelor – clarificări pe care Curtea le cere, pentru că altfel legii îi lipseşte substanţa şi îngreunează în loc să simplifice procesul retrocedării. Mai mult, odată primite, punctele vor putea fi folosite pentru achiziţionarea unor alte imobile sau terenuri prin licitaţie. Nici aici nu există prea multe detalii, despre cum se vor face aceste licitaţii şi mai ales, cine va propune aceste imobile şi terenuri care pot fi achiziţionate?

Da, legea este plină de ambiguităţi, unele vor fi stilizate înainte de prezentarea proiectului final în faţa Comitetului de Miniştri, însă cel mai probabil vom asista la o nouă umilinţă la care sistemul românesc îi supune pe victimele furturilor îngrozitoare comise de autorităţile comuniste. Şi probabil sunt mulţi cei care nu înţeleg dimensiunea reală a efectului pe care naţionalizările abuzive le-au avut asupra demnităţii umane, şi durerea pe care mulţi au îndurat-o văzând că nici prăbuşirea regimului represiv nu a putut să le redea o infimă parte de dreptate.

Maria Atanasiu a câştigat lupta cu morile de vânt ale statului român la 98 de ani, după mai bine de 15 ani de procese, şi absurditatea cazului său şi al altor sute de români a determinat Curtea Europeană să constrângă România la revizuirea legii retrocedărilor.