Note, stări, zile

Publicat:
Ultima actualizare:

Păltiniş, august 1993. Lîngă mormîntul domnului Noica am, o clipă, senzaţia că sîntem amîndoi la mormîntul lui. Îl percep, cu alte cuvinte, mai curînd „dincoace“ decît „dincolo“.

Articol preluat din Dilema Veche

Mormîntul însuşi are ceva cotidian, o indefinisabilă naturaleţe: e îngrijit şi frecventat, dar fără exces de protocol. De jur împrejur, un rînd de flori (discutabile...), crucea – frumoasă pe o parte, uşor expediată pe cealaltă, inevitabilele borcane (da, borcane!) cu lumînări şi bucheţele de sezon, pe scurt un ansamblu imperfect, dar „funcţional“. Exact cum cred că i-ar fi plăcut lui: în perfectă coerenţă cu „vila 23“, cu meniul fix de la „vila 18“, cu întregul lui mod de viaţă. E una din lecţiile pe care ne-am dovedit structural incapabili să o asumăm: a te simţi bine în condiţii aproximative, a valorifica (vezi şi tratatul de ontologie) precarul. Pînă şi lipsa lui de interes real (gust?) pentru artele plastice (greu acceptabilă la prima vedere...) îmi apare, dintr-odată, drept o uriaşă capacitate de asumare firească a limitei de asumare a confortului (sau disconfortului) estetic, fără bruiajul exigenţei ultime, fără pretenţii neacoperite...

Pentru un asemenea om, moartea e proba supremă: este binele fiinţei diminuate, plenitudinea minimalului, forţa de a respira în vid.

Salzburg, iulie 2003

Amintiri recuperatoare din săptămîna petrecută la Sîmbăta de Sus: versiunea lirică a tristeţii de a muri invocă, adesea, melancolic, frumuseţile naturii, ale lumii pămînteşti, de care mormîntul ne va despărţi. E reflexul unei biologii solid ancorate în cosmologie: ca „fiinţe ale naturii“, resimţim, instinctiv, ca pe o catastrofă perspectiva unei reabsorbţii oarbe în ciclurile „impersonale“ ale naturii. Vom redeveni mineralitate, vom pierde, aşadar, distanţa de lume pe care ne-o dă veghea conştiinţei. Ceea ce nu putem gîndi este trecerea conştienţei curente în alt regim, exterior sau, în orice caz, distinct de ordinea cosmologică. Or, în realitate, moartea e o trecere de la cosmologie la metafizică: nu o despărţire de peisajul imanent, ci o radicală schimbare de peisaj, mai exact un mod de a trăi tocmai peisajul schimbării, aproprierea diferenţei, intuiţia unei noutăţi decisive, străine de „cosmicitatea“ experimentată anterior. Viaţa apare, probabil, celui mort la fel de stranie pe cît de stranie apare celui viu moartea...

● Un tînăr copt prematur (la 14 ani) mă întreabă abrupt – cu intensitatea specifică vîrstei – despre îngeri, Dumnezeu, credinţă. Constat stingherit că nu sînt pregătit să răspund: n-am la îndemînă decît banalităţi sau mici discursuri confuze. Mă bîlbîi, încerc să fiu „frapant“, insolit, expresiv. Simt eşecul. Nu unul strict retoric sau didactic. E vorba, de fapt, de precaritatea aşezării mele spirituale, de indigenţa autenticităţii mele. Dacă aş fi fost amplasat interior acolo unde trebuie, aş fi ştiut ce să răspund sau cum să reacţionez. Bîlbîiala mea sau măruntele artificii ale inteligenţei cu care încerc să mă „salvez“ definesc – fără iluzii – statutul meu real, treapta pe care mă aflu... Iar această întîlnire ratată cu tînărul de 14 ani devine sensul săptămînii mele de la Sîmbăta de Sus.

● ...„a vorbi în linişte cu Dumnezeu, cu gînd neclătit“ (Isaia Pustnicul, secolul V d.Chr.) şi cu „minte neiscoditoare“. Pornind de aici se poate reflecta la igiena necesară a faptului de a gîndi în general. Gîndirea curată, gîndirea „productivă“ cu adevărat este „neiscoditoare“. Adică:

– străină de curiozitatea gratuită
– străină de spiritul critic suspicios
– străină de orice indiscreţie intelectuală.

De dezvoltat...

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite