Nonagenarii

Ajuns, cum spunea Marques într-o superbă nuvelă, „la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morţi”, m-am gândit, la 89 de ani şi 7 luni, să mă adresez prietenilor mei nonagenari, care au mai rămas – şi se numără pe degetele de la o mână – întrebându-i cum se află şi ce mai fac.

Am să încep cu Valeriu Râpeanu, criticul şi istoricul literar, cel mai de seamă exeget şi editor al operei lui Nicolae Iorga, şi, de asemenea, editorul meu de suflet, care va împlini 90 de ani la 27 septembrie.

L-am aflat la masa de scris, revăzându-şi şi completându-şi, cu ochii de azi, o culegere de portrete a marilor dramaturgi români dintre cele două războaie mondiale şi o carte despre ultimii 7 ai lui George Enescu în România. Dinamic, cum îl ştiam dintotdeauna, şi la zi cu mersul, ca să zic aşa, al literaturii noastre de azi, şi cu lectura revistelor literare, câte au mai rămas, Valeriu Râpeanu este la zi şi cu audiţia concertelor care au loc astăzi sub egida Festivalului „George Enescu”.

Mă adresez acum mai vechiului meu prieten, gazetarul care a înnobilat sportul românesc în toate ipostazele lui, cu comentariile de o rafinată stilistică literară. Este vorba de Tiberiu Stama, care sâmbăta trecută a împlinit 95 de ani şi este acelaşi domn elegant şi vital ca pe terenul de tenis şi se gândeşte – a strâns tot materialul – la o carte de amintiri despre evenimentele sportive la care a participat, şi despre care a scris vizitând 40 de ţări ale lumii.

- Merg mai greu niţel, sigur, efectele vârstei, dar merg fără baston aproape zilnic, la cumpărături, la magazinele aflate la peste 500 de metri de casa mea. În rest, citesc şi fac însemnări pentru rubrica din revista „Clipa”, consacrată sportului cultivat de marii scriitori şi artişti.

Dialoghez cu el aproape zilnic şi nu-mi vine să cred că are 95 de ani, când la telefon îmi răspunde cu aceeaşi voce plină de viaţă.

- Când se mai răcoreşte, vin pe la tine să ne şi vedem!

Telefonez prietenului Nicolae Gheran, exegetul, după cum se ştie, al operei lui Liviu Rebreanu, cu care a început să şi semene, autor al singurei ediţii definitive a unui scriitor din literatura română. Cu o viaţă bogat editorială, Nicolae Gheran este şi autorul unor romane care le recomandă pentru spiritul lui întotdeauna ironic şi caustic-ironic, şi, astfel, aflu de la el că în octombrie va împlini 92 de ani. Şi continuă să scrie, şi nu-şi dezminte viziunea ironică, dar şi îngrijorată, asupra vieţii noastre de astăzi când, zice el, „nu ne-a mai rămas, dragă Dinule, decât singurul aliat în care avem drept să credem şi acesta este Dumnezeu”.

- Mi-am pregătit şi eu ca tot românul, după o viaţă de zbucium, un loc anume de retragere în cimitirul civil Ghencea 2, renunţând la orgoliul cimitirului Bellu şi mi-am pus o piatră de marmură, mare şi frumoasă, pe care stă scris numai Nicolae Gheran, fără alte date pentru că nu ştiu dacă m-am născut ori mai devreme, ori mai târziu decât trebuia. Afară de nume, am pus să scrie aceste cuvinte: „Fereşte-mă, Doamne, de mai rău”. Măcar această dorinţă să trezească pe buzele cititorilor un început de zâmbet.

Telefonez la un prieten de care mă leagă amintiri şi literare şi vânătoreşti, atât de dragi încât şi azi mă întineresc când mă gândesc la ele.

Generalul aviator, erou al ultimului război mondial, când a zburat pe avioane de vănătoare şi a participat la importante lupte aeriene, scriitorul

Radu Theodoru are 97 de ani şi stă singur de ani de zile la conacul lui plin de poveşti de la Grădiştea pe Argeş, unde şi-a scris şi romanele care l-au înscris în istoria literaturii române ca un mare evocator al istoriei naţionale, în prim plan aflându-se tetralogia închinată lui Mihai Viteazul, scriind apoi şi scenariul primului serial de televiziune de care am răspuns direct când conduceam Teatrul Naţional de Televiziune.

Radu Theodoru a scris şi cărţi care au evocat aventura lui unică în ipostaza de curajos marinar, construindu-şi cu ajutorul autorităţilor vremii un iaht: Haihui 1, cu care a ajuns numai până în Marea Egee, „nava” dovedindu-se incapabilă să treacă mai departe din cauza unor greşeli de construcţie.

Povestea asta şi cea care urmează s-au petrecut la mijlocul vârstei pe care o are acum. Apoi, şi-a construit un nou iaht în şantierul naval de la Olteniţa, un iaht performant, Haihui 2, capabil să-l ducă împreună cu însoţitorul de bord până în insulele Bermude, şi, fireşte, să îl întoarcă acasă.

La 97 de ani este de o vitalitate uimitoare.

- Dragă Dinule, zice el, sâmbăta trecută am zburat din nou cu un deltaplan şi cu o avionetă şi zborul l-am înscris în toate documentele, în caietul meu de zbor.

- Şi la ce înălţime te-ai ridicat?

- Sigur, numai la 500 de metri, dar mi-a făcut o enormă plăcere să zbor cu aceste jucării, când eu am participat cum ştii pe avioane militare de vănătoare, la bătălii cumplite în război. M-am simţit bine să zbor, te rog să mă crezi, şi cu aceste jucării. Duminică mă duc la mănăstirea Comana să pun pe zidul ei de cetate o efigie în marmură a lui Mircea cel Bătrân alături de efigia pe care am pus-o anul trecut lui Vlad Ţepeş. Va fi o ceremonie frumoasă cu invitaţi, cu preoţi şi călugări la Mănăstirea Comana, unde tot anul trecut am sfinţit şi o mare cruce de piatră în memoria ostaşilor români care au căzut la Cotul Donului. Te aştept şi pe dumneata să vii în octombrie, când va fi şi sărbătoarea armatei române. Te mai aştept şi în ianuarie la Grădiştea pe Argeş, când împlinesc, cum ştii, 98 de ani.

Nu mai am nicio replică. Acest general de aviaţie şi scriitor important al literaturii române este născut să învingă şi suta de ani.

Să însemn acum şi povestea unui prieten al meu din copilărie şi fin al meu, coleg de bancă la Slătioara, la şcoala primară, care a renunţat la cariera militară, la mijlocul vieţii, ajuns la gradul de colonel, pentru a se întoarce la ţară, la chemarea sufletească a dorinţei lui de a rămâne ţăran şi a reuşit să-şi păstreze intacte atributele psihologiei ţărăneşti, şi astăzi aceste atribute l-au întors la patima pentru bucata de pământ, moştenire de la părinţi şi strămoşi. Peste drum de casa lui de azi s-a aflat acum 70 de ani o casă a socrului său, casă şi pământ care i-au revenit ca zestre soţiei. A rămas însă nevândută din această bucată de pământ o palmă de loc pe care un vecin a trecut-o pe numele lui, la primărie, în baza unui act de mână, neputând fi vândută legal în timpul socialismului. Colonelul, cum i se spune în sat, s-a trezit cuprins, cum mai spuneam, de patima pământului şi s-a gândit să intenteze proces la judecătoria din Horezu, la 91 de ani.

- Şi se duce la proces? întreb eu.

- Cum să nu se ducă, îmi spune o ţărancă, aceasta convinsă şi ea de dreptatea acestuia. Dacă i-a făcut proces şi se ţine şi bine pe picioare...

- Ce să mai facă cu postaţa asta de pământ?, întreb eu. La 91 de ani?

- O lasă moştenire.

- Cui? Fetele lui sunt de zeci de ani bucureştence, iar nepoatele din partea fetei mari sunt la Londra şi nu mai vin.

- Da, dar e bucata lui şi e dreptul lui să fie împăcat sufleteşte.

Iată cum se află şi ce mai fac prietenii mei nonagenari.

P.S. Luni dimineaţa mă sună Tiberiu Stama să-mi spună că l-a vizitat directorul şcolii din cartier şi l-a întrebat dacă nu ar putea să-l ajute să predea limba română la şcoala lui.

”- La 95 de ani?

- Da, dacă puteţi, că e mare criză de profesori. Sau cunoaşteţi pe cineva mai tânăr?

- Nu cunosc, dar mulţumesc pentru preţuire.”