Noi niciodată

O tânără pune degetul pe rană. Balázs Hanna Ibolya, o adolescentă care învaţă la Cluj, expune prejudecăţile multor maghiari despre români, Ungaria, despre romi şi despre ei înşişi. Să luăm aminte!

Sursa: vilagnegyzet.eu

Trăim aici ca minoritari în România, sau cum ne place mai bine să ne exprimăm, în Transilvania. Ca o minoritate amărâtă, neînţeleasă, pe care toată lumea o necăjeşte, o urăşte, o exclude. În ciuda faptului că noi întotdeauna am fost cumsecade cu toţii, noi niciodată n-am supărat pe nimeni...

Stai! Chiar niciodată? Chiar întotdeauna? Chiar cu toţii? Sunt cuvinte pe care le folosim adesea când vrem să prezentăm altora situaţia noastră jalnică. Dar spuse în această formă sunt minciuni totale. Vecina noastră româncă, care ne udă florile cât timp noi suntem plecaţi, ne urăşte? Sigur că nu. Ea este o excepţie singulară? Sigur că nu.

Dar cu toate astea pe noi Cu TOŢII, MEREU... De o sută de ani nu ne mai trezim din somnul Frumoasei adormite, de o sută de ani repetăm zilnic că pe noi ne-au exploatat, ne-au înşelat, au luat ceea ce e al nostru. Suntem nişte victime amărâte. Şi din ce în ce mai mult ajungem nişte victime rămase singure. Urâm românii, fiindcă şi ei ne urăsc pe noi. Urâm ţiganii, cu toate că şi ei sunt minoritari, dar ei au altă culoare, altă cultură, şi oricum, ei sunt doar nişte intruşi. Tot timpul  măsurăm la milimetru cine a fost aici primul, parcă ar depinde de asta cum este traiul nostru de azi. Dacă am fi sinceri, am putea recunoaşte că nici cu ungurii din Ungaria nu suntem în relaţii bune. Ne uităm la ei ca la nişte animale exotice, şi mai adăugăm: ce noroc au avut ei că au rămas în interiorul graniţelor. Dar e clar că nu pe merit, căci noi oricum suntem mai buni decât ei. Noi nu vorbim cu diminutive, cu alinturi. Care maghiar din Ardeal ar rosti vreodată cuvântul SALICASTRIMURI în loc de salată de castraveţi muraţi?! Noi vorbim corect şi frumos ungureşte, noi niciodată nu adăugăm articolul hotărât  numelui unei persoane, de parcă ar fi un obiect. Noi rezistăm 24 de ore din 24, noi ne apărăm cultura noastră, luptăm zilnic pentru drepturi, pe când ei se culcă pe lauri. Desigur că ne mai ajută. Şi sigur că şi între ei sunt oameni superi. Dar oricum nu se pot compara cu noi. Nu-i aşa?

Şi pe deasupra, nici cu cei de acasă, cu cei (maghiarii - n.red) din România, nu prea ne agreăm. Că e frumos să trăieşti la ţară, dar totuşi noi, orăşenii, suntem adevăraţii oameni de cultură. Că cei de la sat put, sunt proşti, chiar şi la grădiniţă aveau ca semn un tractoraş. E un lucru frumos să trăieşti în Secuime, crăişorul Csaba, păduri de brazi etc. dar secuii nici nu sunt maghiari veritabili. Pe lângă astea e de râsul curcilor că nici o îngheţată nu ştiu să-şi cumpere pe româneşte. Despre diaspora (maghiarii ardeleni din afara Secuimii - n. ed.) nici nu e cazul să mai vorbim . Ei nici nu mai vorbesc ungureşte: ei „dau un telefon“, „iau un autobuz“ în loc să „sune“ sau să „urce“. Nu-i aşa?

Trăim în România de o sută de ani şi rânjim fuduli cu lehamităla toată lumea. Se pare că nu ne vine deloc să ne punem, totuşi, întrebarea: poate nici noi nu suntem chiar aşa de perfecţi,  noi, orăşenii din Ardeal, absolvenţii ai şcolilor de elită, maghiarii get-beget din moşi-strămoşi? (Dealtfel, cine poate şti sigur despre stră-străbunicul său? Şi chiar dacă ar fi aşa, ce mai contează azi?) Dacă nu vom încerca să coborâm cu picioarele pe pământ, dacă nu vrem să ne uităm dincolo de ceaţa dublă a elitismului şi naţionalismului şi nu ne punem pe treabă, atunci vom mai trăi aici o vreme bună fără niciun rost.

Poate ar fi cazul să nu ne mai ferim cu silă de copilul ţigan care se aşează pe lângă noi în autobuz.

Poate n-ar mai trebui să zbierăm cu capul înroşit după un conducător auto care ne depăşeşte neregulamentar: „Român idiot, nici să conduci nu ştii!“ (Nu ar ajunge doar un simplu „idiotule“? Sau n-ar fi mai bine fără zbierături?) E posibil, ba chiar e sigur, că şi noi, maghiarii ardeleni am putea fi fericiţi aici în România. Dar pentru acest lucru ar trebui să încetăm odată cu autocompătimirea şi ar trebui să ne bucurăm de tot ce avem. Istoria nu o putem schimba, dar prin faptul că de o sută de ani noi tot urâm pe toată lumea, am lăsat ca istoria să ne schimbe pe noi.

Să fim mai puternici decât istoria! Să vrem, să încercăm, să iubim şi să fim, în sfârşit, fericiţi!

Traducere Ilona-Ibolya André, editare Eliza Biţă, prefaţă de Sever Ioan Miu. Vă aşteptăm opiniile şi pe pagina noastră de Facebook.