1000 de femei au fost „sclavele” sexuale a lui Ion Clămparu, unul dintre cei mai duri proxeneţi ai României moderne. Poveştile victimelor sunt terifiante şi au condus la condamnarea acestuia la 33 de ani de puşcărie (20 în Spania, 13 în România). Violuri, moarte, crimă, bătăi, înfometare, înjosire, privare de libertate.

70 de copii internaţi în căminul pentru copii orfani de la Broşteni, judeţul Suceava, au declarat, în 2015, că erau izbiţi cu capul de pereţi şi bătuţi cu bastoane de cauciuc, înfometaţi, injectaţi cu apă în muşchii mâinii şi terorizaţi psihic atunci când nu mai doreau să răspundă comenzilor „îngrijitorilor” care-i foloseau la muncă, zilnic, de multe ori până la epuizare.

În octombrie 2015, Poliţia din oraşul Dudley, Marea Britanie, a descoperit un număr de 40 de cetăţeni români care erau „sclavii” unei reţele de traficanţi. Victimele erau obligate fie să muncească numai pentru 5 lire pe zi într-o fermă de pui, restul intrând în buzunarele „stăpânilor”, fie să cerşească.   

„Copiii au 11, 12, 13 ani. Au fost vânduţi de părinţi pentru 8.000 de euro, fiecare. Viitorii sclavi minori sunt daţi pe mâna pedofililor", a precizat Anamaria Fiorillo, procuror în Milano, în anul 2013 cu referire la reţeaua de prostituţie infantilă în care erau implicaţi copii originari din România.

Acestea sunt doar câteva exemple, din ultimii ani, în care cazuri de genul celor care au şocat ieri opinia publică românească au fost prezentate. La o scurtă căutare pe Google putem identifica zeci de cazuri relatate de presa ultimilor 5 ani (ca să nu ne ducem mult mai în spate când exploatarea minorului era „la modă”) şi care nu au creat nicio reacţie solidă din partea autorităţilor.

Acum câţiva ani, înainte de Olimpiada de la Londra, subsemnatul a fost solicitat de ambasada unei ţări europene să însoţească o delegaţie condusă de un important reprezentant al parlamentului respectivei ţări pentru a avea o vizită de lucru într-o localitate cunoscută pentru reţelele de cerşetorie şi petty-crime. Punct de discuţie pe agendă: traficul de persoane.

Realitatea din localitatea respectivă stătea, şi încă mai stă, cam aşa: o comunitate destul de săracă şi cu slabe perspective de angajare pentru localnici. Viaţa economică a localităţii este dependentă de migraţia externă şi foarte mulţi tineri nu mai sunt în localitate. Cea mai săracă comunitate era „ţigănia”, o comunitate destul de mare şi extrem de săraca. Şcoală din „ţigănie” a fost desfiinţată şi din cei aproximativ 300 de elevi care frecventau respectiva şcoală doar 5 (cinci) mai mergeau la şcoala la care au fost transferaţi. Acest lucru a fost cauzat de diverse motive care merg de la automarginalizare până la modul în care cei din „ţigănie” erau primiţi de şcoala „mare”. Cert este că restul copiilor au devenit „carne de tun” pentru traficanţi. Primarul, în relaţii foarte bune cu interlopii localităţii, unii dintre ei fiind romi, interlopi care erau folosiţi în alegeri pentru a „influenţa electoratul”. Poliţia Naţională (de la Bucureşti) organizase, cu câteva luni în urma, o operaţiune fulger, fără să solicite sprijinul poliţiei locale, de destructurare a reţelelor de crimă organizată de la nivel local. Arestări în masă, nebunie, presă, eliberări după 30 de zile.

Ajungem la Primărie. În sală, primarul, parte din consilieri locali, şeful Poliţiei Locale, doi „lideri” romi, cei de la Asistenţă Socială şi alţi reprezentaţi locali. În total, ei erau vreo 15.

Şeful delegaţiei noastre începe calm şi diplomat, să întrebe cum e treaba cu traficul de persoane la ei în localitate. Cei de la masă, sideraţi, ne spun că ei nu au auzit în viaţa lor de aşa ceva şi că au nevoie de o definiţie a ceea ce înseamnă trafic. Eu zâmbesc tâmp. La un moment dat respectivul politician întreabă: „Vad că merge bine economia locală pentru că am văzut foarte multe case noi şi extrem de frumoase” (aşa cum stă bine unei astfel de localităţi, o mulţime de vile somptuoase cu porţi nichelate străjuiau oraşul). „Nicidecum”, spune primarul, „E foarte greu. Şi nu ne ajută nimeni”. „Păi şi de unde bani să îşi construiască lumea case şi să aibă BMW X6 în faţa porţii?”, întreabă cu un glas mieros politicianul străin. „Nu e treaba noastră”, vine imediat răspunsul primarului, oarecum speriat, înţelegând unde se dorea a se ajunge.

Pentru toţi era evident ce se întâmpla la nivel local: toate lumea din acea sala ştia de trafic şi toată lumea beneficia, într-un fel sau altul, de pe urma lui. Evidenţa a devenit certitudine în momentul în care politicianul străin întreabă de operaţiunea poliţiei naţionale de acum câteva luni şi aflăm că 13 din cei 15 reprezentaţi prezenţi în sala fuseseră arestaţi pentru 30 de zile.

Agresorii nu gândesc identitar, pentru ei, victima fiind doar instrument de făcut bani.

Nu etnicizaţi ceea ce nu este etnic. Nu încercaţi să gândiţi evenimentul de ieri prin prisma agresorilor sau a victimelor (ei trebuie sa primească pedeapsa legală, respectiv sprijinul necesar), ci prin prisma cetăţeanului care doreşte ca instituţiile statului să acţioneze aşa cum trebuie, astfel încât aceste mizerii să nu se mai întâmple. Mizeria umană nu are etnie, iar promovarea unui discurs dihotomic având la bază etnia agresorilor şi a victimelor nu ar duce nicăieri, mai ales dacă avem în vedere faptul că mare parte din victimele din Argeş sunt, la rândul lor, romi. Agresorii nu gândesc identitar, pentru ei, victima fiind doar instrument de făcut bani.

„Noi, interlopii, suntem pur şi simplu oameni”, spunea Clămparu într-un interviu acordat celor de la Kanal D şi avea dreptate. Sunt oamenii de lângă noi şi pe unii chiar îi considerăm modele de urmat. Au bani, putere, influenţă, poliţia la picioare, maşini, gagici etc. Sunt şmecheri. Iar la noi, a fi şmecher e, de multe ori, suficient pentru a deveni onorabil.