No to racism!

„Astăzi, manifestările rasiste sau antisemite au parte de subtile susţineri în numele dreptului la liberă exprimare“ FOTO Mediafax / Andreea Balaurea

Pe toate canalele de televiziune, presupun că şi pe internet, este difuzat zilnic apelul în mai multe limbi provenit din lumea sportului reprodus în titlul însemnărilor mele de azi: nu rasismului!

Există mai multe feluri de rasism. Legea le condamnă pe cele care sunt considerate hard. Din păcate, rasismul ia tot mai des în zilelele noastre aspectul soft. Acesta din urmă nu constă în apologia nemijlocită a fascismului sau a antisemitismului. Pentru o astfel de atitudine există legi, în România inclusiv. Eram în Parlament când a fost legiferată combaterea totalitarismului, cuvânt, nu ambiguu, dar prea larg, sub pulpana căruia puteau sta atât fascismul, cât şi comunismul, dar care evita în mod abil punerea pe acelaşi plan a diferitelor forme de rasism şi, totodată, nenumirea expressis verbis a comunismului printre flagelurile secolului XX.

Din UNESCO, unde m-am aflat vreme de nouă ani, fac parte în continuare cele câteva state comuniste încă existente pe glob. Nici unul, în schimb, care să se declare fascist. Îmi amintesc uneori că, în timpul unor dezbateri, priveam cu oarece mirare figura rubicondă a ambasadorului Chinei comuniste, aflat în prezidiu ca preşedinte al Consiliului Executiv, şi ceafa groasă a ambasadorului Cubei, aşezat cu câteva rânduri înaintea mea. Revenind la rasismul soft: el se manifestă relativ frecvent în toate domeniile.

Exemple de rasism soft

Un exemplu nefericit ni-l oferă, bunăoară, atitudinea unor oficiali români care au închis feciorelnic ochii la insultele adresate din tribună unei jucătoare de handbal care este mulatră. Nici arbitrii, nici antrenorul, nici ceilalţi oficiali ai partidei internaţionale n-au găsit de cuviinţă să consemneze în rapoartele referitoare la partidă injuriile rasiste strigate din tribună la adresa jucătoarei. Mai mult: amendaţi de către Consiliul Naţional pentru Combatera Discriminării, clubul respectiv şi antrenorul au ridicat din umeri. „Nu trebuie să judecăm un oraş (Zalău) din cauza unui individ sau a unui grup“, au explicat împricinaţii. Desigur. Dar să ne prefacem că n-am auzit nimic e normal? „Când unul singur strigă nu e rasism, e antifonare“, a explicat subtil antrenorul. Problema e că, antifonare sau rasism, trebuia consemnat în raport după partidă. „Accidente de acest fel se petrec în toate ţările“, şi-a dat cu părerea un oficial local. Şi ce dacă? Mai ales că în alte ţări, astfel de lucruri se consemnează pe loc şi sunt urmate de suspendarea terenului.

Un exemplu nefericit ni-l oferă, bunăoară, atitudinea unor oficiali români care au închis feciorelnic ochii la insultele adresate din tribună unei jucătoare de handbal care este mulatră.

Ghici, ciupercă, cine-i?

Un critic literar, fost student şi doctorand al meu, membru al Uniunii Scriitorilor, găzduieşte pe Facebook-ul propriu articole antisemite. Avertizat, le retrage, dar continuă a replica agresiv, sub cuvânt, că lucrul cel mai normal din lume constă în a respecta, în numele libertăţii de exprimare, toate opiniile. Chiar toate? Redactorul-şef al unei publicaţii hebdomadare invocă acelaşi drept la opinie pentru oricine şi indiferent de conţinutul afirmaţiilor cuiva. Astăzi, manifestările rasiste sau antisemite au parte de subtile susţineri în numele dreptului la liberă exprimare. E ceea ce am numit rasismul soft.

Alt exemplu: un poet înalţă Căpitanului şi Legiunii imnuri de slavă într-un volum al său a cărui postfaţă e semnată de un critic (deloc întâmplător, cel de mai sus), care nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. În definitiv, volumul nu e al lui, tot aşa cum, pe Facebook-ul lui, nu el a scris ceea ce a apărut. El a fost doar o gazdă gentilă. Într-o polemică faimoasă cu Camil Petrescu din anii 1930, Eugen Lovinescu a amintit de un personaj binecunoscut în Piaţa San Marco din Roma, care le propunea turiştilor un anumit serviciu: Cine vrea să se cace!, şoptea el, oferind un loc sub o imensă pelerină protectoare. În acest timp, privea cerul Cetăţii eterne, insensibil la mirosurile degajate de fiziologia turiştilor adăpostiţi sub pelerină. Tot aşa şi criticul la care mă refer: cu nasul pe sus, nu pare deranjat de duhoarea din jurul lui.