Nimic nou

Fixaţia conspiraţiei şi reflexul de suspiciune îşi află ilustrarea în presa zilnică, în programele de ştiri şi în dezbateri.

Unul dintre cuvintele de care se face uz şi abuz în România de azi este „mafie". Există oameni care văd în el imaginea unei societăţi epigonice, incapabilă să-şi onoreze sau să-şi merite trecutul.

Alţii folosesc această vocabulă pentru masajul (şi mesajul) electoral de întreţinere, din cinci în cinci ani. Aşa se întâmplă, de exemplu, cu mafia transformată în componentă de slogan, care face figură de antonim al patriei şi e cazată în consecinţă, „jos", spre deosebire de patrie, care stă, fireşte, „sus".

Folosirea obsesivă a acestui cuvânt semnalează câteva lucruri. Cel mai amuzant dintre ele este uşurinţa cu care trece românul de la sensul propriu la cel figurat, capacitatea lui de-a pierde din vedere încărcătura iniţială a unui termen şi de-a glosa metaforizant, cu nădejdea că îşi va epata auditoriul.

Mult mai gravă e tendinţa multora de-a crede că tot ce se petrece în jurul lor, de la greva transportatorilor la înflorirea magnoliilor, e rodul unor urzeli, al unor interese impure, al unei agende ascunse ochiului public.

Fixaţia conspiraţiei şi reflexul de suspiciune îşi află ilustrarea în presa zilnică, în programele de ştiri şi în dezbateri.

Mafia a devenit cuvânt obligatoriu şi criteriu de triere a subiectelor. Tot ce poate fi pus în legătură cu acest termen obţine undă verde şi tratament privilegiat. Subiectele în care e cu neputinţă să strecori fie şi o aluzie la structurile mafiote sunt expediate în plan secund.

Faceţi o experienţă simplă. Deschideţi ziarul, radioul, internetul sau televizorul şi baleiaţi. Garantez că în câteva minute veţi întâlni cuvântul cu pricina - preferabil în titlul unui articol cu pretenţii dinamitarde. Căci, dacă nu ştiaţi, avem mafia pariurilor, a arbitrajelor, a alcoolului, a sondajelor de opinie, a concursurilor de miss, a subiectelor la examenul de rezidenţiat, a pieţelor, a cămătarilor, a judecătorilor şi alte sute de subramuri mafiote.

Cu atâtea mafii în joc, e de mirare că încă nu plătim taxă de protecţie pentru făcut cu ochiul, respirat, clipit, mers pe stradă, cumpărat pâine şi uitat în cutia poştală.

Trimiterea la mafie e aproape desemantizată în presa de azi. Termenul respectiv nu mai defineşte o structură paralelă a puterii, cât obiceiul nostru de-a privi totul în cheia prezumţiei de rea-intenţie, în registrul bănuielii. Mulţi români care vorbesc despre mafie nu au idee de Ndraghetta sau Camorra, de Sacra Corona sau Mala del Brenta. În mintea lor, un „capo crimini", un „capo bastone", un „sgarrista" sau un „picciotto" sunt simple ornamente în filmele cu De Niro şi Pacino.

Aşa stând lucrurile, Mafia înseamnă tot ceea ce privesc chiorâş, dar nu pot defini. Pentru ei, dar nu numai, cartea lui Paul Veyne, „Sexualitate şi putere în Roma antică" (Editura Humanitas, traducere ireproşabilă de Gabriela Creţia), dezvăluie felul cum se fondau şi creşteau reţelele mafiote din antichitate.

Experţii în arheologia puterii care-l identificaseră pe moscovitul Ivan Dolgoruki („Mână Lungă") drept pionier al Mafiei au acum ocazia să vadă că subteranele puterii din vechea Romă erau controlate prin metodologie mafiotă. Dobândirea privilegiilor, răsplătirea fidelităţii, sancţionarea trădării şi relaţiile de clan de atunci par regizate de un Scorsese în mantie şi espadrile, încununat cu frunze de laur.

Paul Veyne descrie minuţios resorturile acestei lumi şi conchide cu o anume bruscheţe: „Imperiul Roman, să îndrăznim s-o spunem, are structura unei mafii. Este o imensă Sicilie". De la greci nimic nou? În cazul acesta, de la romani.