Nimic despre... totul despre....

Din grădină, totul pare o poveste. Desigur că şi între patru garduri universul pare restrâns dar faţă de patru pereţi este, oricum, mult mai suportabil.

Ai unde să ieşi, să te bată un vânt rece drept în faţă, să te latre un câine printre scândurile orizontale care te separă de vecin sau de câmpul gol, să atingi o creangă de pom cu muguri aşteptând încă să treacă şi frigul ăsta pentru a înflori.

Să te întrebi cum de au crescut atât de repede buruienile astea, dacă are rost să uzi iarba, acum, când se anunţă că va ploua în două - trei zile, dacă nu cumva trebuie înlocuite lalelele din straturi cu alte flori, că oricum ele nu rezistă decât câteva zile, le faci poze şi, gata, dispar.

Poate ar trebui să plantezi ceapă sau cartofi, s-o laşi încolo de gradină de frumuseţe, nu sunt vremuri pentru aşa ceva.

Întrebări şi gânduri doar de încropit o poveste casnică, de păstrat în borcanul vieţii proprii, bine acoperit cu un capac de izolare, aşa cum au mulţi dintre cei care s-au retras de la bloc către plăcerile prăfuite ale câmpiei.

Dar te apuci să dai telefoane şi intri în poveştile celorlalţi, sau, pentru a respecta adevărul, poveştile lor intră peste tine.

Un coleg, angajat al unei primării dintr-un mic oraş bucovinean, îmi povesteşte despre vizitele pe care le face vârstnicilor aflaţi în evidenţele primăriei. Este singur în acest compartiment al situaţiilor de urgenţă, astfel că nu poate evita deplasările la domiciliul celor identificaţi atât de larg drept cei mai vulnerabili dintre noi. Le ascultă, uneori, amintirile, le laudă, cel mai adesea, sănătatea. Cu răbdare, se lasă introdus în istoriile fiecăruia, le spune şi el poveştile lui. Le este fiu şi frate, pentru câteva ore. ”Sunt, unii dintre ei, mai verzi decât mine, dar poţi şti”, îmi spune la sfârşit, ca să împăcăm şi capra covid-ului.

Un altul, suferind el însuşi de o boală care i-a impus foarte puţine deplasări în afara locuinţei în ultimii ani, deci e un veteran al statului în casă, iar telefonul meu era chiar intenţionat în această direcţie a discuţiei, îmi arată însă realitatea amară a uneia din situaţiile despre care citeşti pe site-urile de ştiri dar nu o poţi înţelege cu adevărat decât atunci când când ţi se întâmplă ţie. Fiica lui aşteaptă să nască, e primul copil, e aşteptat de multă vreme, familia a făcut toate diligenţele şi a luat toate tratamentele prescrise de spitalul de stat unde s-a înscris pentru a se pregăti pentru acest eveniment. Dintr-odată, spitalul maternitate a fost trecut pe lista celor care trebuie să trateze doar bolnavii de coronavirus. Gravidei i s-au pus hârtiile în braţe şi i s-a recomandat să-şi caute un nou spital. Şi aşa, ca un favor, i s-a şi indicat unul, unde lucra o cunoştinţă. Nume mare de spital, cu pretenţii, dar unde trebuie să plăteşti ca să fii înregistrat, ca să îţi faci contract, alte multe mii de lei, pentru că e privat. Şi uite-aşa, trebuie să o ia de la capăt, şi cu banii, şi cu nesiguranţa. Colegul meu e mai slobod la gură, dar înjurături amare ca acelea pe care le-am ascultat câteva minute nu auzisem - şi auzisem câteva - niciodată de la el.

Un altul, tot bucovinean, mă ia sfătos: ”dragul moşului, dacă suntem trecuţi pe răbojul Sfântului Petru, asta e.” ”Dar să ne păzim, zic”, adaugă el. ”Om trece noi şi peste asta”. Lucrează de acasă, mai completează un formular de asigurare, mai taie nişte lemne în curte, mai dă la o parte nişte zăpadă apoasă din cea căzută peste noapte, izolarea este suportabilă. Credinţă în noi să fie!

Am şi un coleg, locuitor de garsonieră, care nu a ieşit din casă de trei săptămâni. Fost paraşutist militar, fost şef la operaţii speciale, agăţat între timp de un diabet şi de un tratament cu insulină, nu a trecut pragul uşii. E dintre cei pentru care şi adierea de vânt este, în aceste vremuri, periculoasă. De trei săptămâni s-a făcut frate de cruce cu calculatorul, dacă se taie curentul (aşa cum se întâmplă la mine chiar când scriu aceste rânduri) e ca şi cum ar fi decuplat de la aparatele de viaţă artificială.

Un coleg din Ardeal mă întreabă cum a fost vinul de mure pe care mi l–a oferit la pachet, acum câteva săptămâni, când am trecut pe la el, în zilele când de-abia începeau să se tragă obloanele de criză. Tare şi amar, potrivit cu vremurile, aş fi vrut să-i răspund. Şi prea puţin, aş fi vrut să continui. Şi prea târziu, aş fi putut adăuga, descoperindu-i de abia acum talentele de gospodar. Dar i-am răspuns că ne vom reîntâlni în curând şi vom depăna poveşti.

În luna mai trebuia să ne reîntâlnim, cu toţii, aşa cum o facem în fiecare an. O vom face, poate, online. Şi ne vom lăuda unii pe alţii că nu ne-am schimbat. Doar un pic cu cercurile vieţii mai pe afară, mai lăsaţi în urmă de pădurea tânără care se depărtează.

Dacă nu se va tăia din nou curentul.