În acea perioadă, l-am cunoscut pe Alexandru Ţăţulescu, un medic nonagenar, născut în 1916, cu o viaţă de roman tolstoian,  fost doctor personal al generalului Gheorghe Avramescu, fost prizonier de război, fost internat în lagăr, trecător, după ”reabilitare”, prin catedre universitare de la Chişinău şi Moscova, ajuns, în final, într-o suburbie a Moscovei, dincolo de centura MKAD / ”Moskovskaia Kolţevaia Avtomobilnaia Daroga” a marelui oraş.

Nici la acel moment nu avea permisiunea stabilirii în capitala rusă, oraş încă închis pentru el, trăind într-un apartament de trei camere în Mtişcii /  Мытищи, împreună cu soţia sa rusoaică, Valentina.



Blocul unde locuia era vecin cu un cartier de case noi, făcute de îmbogăţiţii anilor recenţi. Printre ele, strecurate, şi câteva căsuţe vechi, rezistând riscant asaltului noilor veniţi.

Scara blocului de trei etaje era întunecată, urât mirositoare din cauza ghenei din interior, plină de ţevi şi cabluri.

Un miros greu, de lucruri vechi, era şi în apartamentul său. Era mobila, erau carţile, erau hârtiile şi fotografiile. Un univers interior pe care îl împărţea cu soţia sa, deloc vorbitoare de limbă română, ştiind doar câteva cuvinte: ”Ce zice? Ce zice”, mă înghiontea doamna Valentina, atunci când profesorul se lungea în a-mi explica ceva în limba română.

Am ajuns întâmplător să ne întâlnim, eu l-am căutat după ce am aflat de la cineva din ambasadă că tratase medical, de-a lungul timpului, mai multă lume. Şi că fusese ofiţer în armata română, în cel de-al doilea război mondial.

Aşa am ajuns să-l cunosc, aşa am reuşit, cu sprijinul ambasadorului din acea perioadă, Constantin-Mihail Grigorie, un om care nu ştia ce înseamnă o uşă închisă, precum şi al unui coleg din ţară, colonelul Ilie Schipor, atunci director adjunct al Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, să obţinem o pensie de veteran de război, care a dublat pensia pe care o primea ca fost profesor universitar (să nu vă închipuiţi că prima era mare, cea de-a doua era foarte mică) şi o avansare la gradul de colonel în retragere.

Uniforma pentru ceremonia de avansare a fost vestonul meu, iar gradele de medic le-am primit prin curier de la un  coleg din ţară.

Ceremonia a avut un  aspect de suprarealism, cu personalul ambasadei adunat în sala de protocol de la parter, cu profesorul Ţăţulescu şi soţia, el, îmbrăcat doar cu vestonul de ofiţer peste obişnuintele haine civile, cu doamna Valentina, mândră, ca orice soţie de ofiţer, pentru soţul care era avansat. Chiar dacă evenimentul avea loc 60 de ani prea  târziu.

Pentru că pensia se transmitea în România, am apelat la fostul ambasador, Dumitru Prunariu,  cu care profesorul păstrase legătura, pentru a fi destinatarul mandatelor poştale de pensie şi al banilor. Când se ivea ocazia, banii ajungeau la Moscova, iar eu făceam periodic drumul către orăşelul de dincolo de centura oraşului.

Doamna Valentina oferea cafea şi dulceaţă, profesorul îmi arăta hârtii şi fotografii care spuneau povestea reabilitării, a anilor de carieră de la Chişinău şi Moscova, a unor reuşite profesionale, a drumurilor de regăsire către România, de după 1960, unde însă nu îl mai aştepta aproape nimeni, vorbeam în română şi nu era, jur, niciun accent străin.

Ultima vizită a fost într-o zi de decembrie, dintr-o iarnă, poate, nu cea mai rece din cele care puteau fi în Moscova. Sau aiurea. Profesorul prindea pe satelit câteva canale româneşti la care se uita destul de des, dar când se transmitea ”vremea”, comuta pe canalul rusesc. Pe harta de pe ecran, în acea seară, era trecut şi Vorkuta, un oraş minier de dincolo de Cercul Polar, unde profesorul fusese deţinut model, la începutul anilor 50, într-unul din lagărele locale.  În dreptul localităţii polare era trecută temperatura zilei următoare, -2 grade Celsius.

”Nici la Vorkuta, iarna nu mai e ce a fost”, s-a auzit vocea sa, plină de o ironie amară, în timp ce harta se muta către est.

Ulterior s-au întâmplat lucruri, eu m-am întors în România, am mai vorbit prin telefon, cred, o dată, dar telefoanele date în direcţia aceea e bine să fie  rare şi scurte.

Ne-am reîntâlnit tot într-o iarnă, undeva în Ghencea, într-o zi de februarie, cu zăpadă puţină, rezonând, parcă, favorabil, la remarca făcută cu câţiva ani înainte despre cursul vremii.



Profesorul se ascunsese de această dată într-o urnă din acelea care îşi gasesc loc într-o firidă de zid. Şi încremenesc acolo.

Până la urmă se decisese să se întoarcă în ţară.