Nu ştiu dacă vreun om de ştiinţă a conceptualizat ceea ce în mod natural s-ar putea chema neurotic search for job. Dar dacă nu, atunci a venit timpul. Mai ales că sarcina sa ar fi extrem de simplă. E suficient să înlocuiască un singur cuvânt în construcţia lui Karen Horney şi noua teorie ar fi gata. Paralela pare să fie perfectă.

Ca şi „colegii“ lor căutători de dragoste, incredibil de mulţi căutători de job sunt convinşi că există o tehnică anume prin care se poate ajunge la marele job. Şi căutarea jobului e dublată, astfel, de căutarea celui care poate să îi înveţe această tehnică, această formulă secretă, ca să nu-i spun magică de-a dreptul, sau să le dea adresa site-ului în care este prezentată în detaliu.

Cinismul celor care îi împing şi îi încurajează în această căutare bezmetică şi fără de sfârşit acolo unde nu au ce găsi e fără limite. Scriu cărţi idioate cu titluri bine alese, fac site-uri, bloguri, ţin cursuri şi fac consultanţă individuală sau în grup, fac conferinţe „internaţionale“ la care aduc tot felul de lideri inspiraţionali de cine ştie pe unde, care îţi spun câteva platitudini contra celor câteva sute de Euro pe care îi plăteşti ca să îi asculţi, alături de alţii cu gurile căscate. Şi nu prea te întrebi, cum se face că dacă aceste mari secrete pot fi aflate atât de uşor, de câte o mie de oameni simultan, totuşi nu „transpiră“ deloc informaţia dincolo de zidurile marii săli de conferinţă. Unii trăiesc chiar bine din anxietatea căutătorilor de joburi, şi au tot interesul să o întreţină.

Vin şi la mine ca să-i învăţ cum să găsească şi să ia marele job. Unii formulează clar, fără echivoc, de la început, la alţii citesc aşteptarea în privire: gurule, învaţă-ne cum să aflăm care sunt angajatorii bogaţi care caută pe cineva exact ca mine? Cum să fac să citească CV-ul meu înaintea tuturor celorlalte? Cât şi cui să plătesc ca să ne spună care sunt toate joburile disponibile în acest moment în Bucureşti, în România, în Europa şi în Univers? Ce să scriu în CV pentru ca toţi cei care îl citesc să mă sune în următoarele cinci minute ca să mă cheme la interviu? Şi care sunt cuvintele sau fraza pe care trebuie să le spun la interviu pentru ca toţi să vrea să mă angajeze pe loc?

Cel mai stresant şi trist moment este când trebuie să le spun că nu există astfel de formule secrete, tehnici sau trucuri. Că managerii şi angajatorii nu sunt chiar atât de proşti pe cât par, ca să-i manipulezi tu în bloc cu ceva ce citeşti în zece minute pe un site.

Dar că - spun eu repede, ca să nu-i apuce depresia -, în schimb există sute şi mii de tehnici şi trucuri minuscule, care, puse cap la cap şi folosite cu inteligenţă, atunci când şi unde trebuie, şi mai ales cu cine e cazul, fac cam tot atât cât marele, dar himericul „truc“.

Însă cei mai mulţi nu vor să se ocupe cu asemenea mărunţişuri. Fleacuri, cum le spun ei. E mai comod să creadă că nu funcţionează, că nu au efect, şi se străduiesc să se convingă singuri de asta. Dar eu ştiu că le e pur şi simplu lene să se ocupe de detaliile mărunte, să le ţină minte pe toate, să fie atenţi în permanentă şi să le folosească în permanenţă, până le intră în reflex. Şi se duc mai departe ca să găsească marele truc, formulă magică. Ei ştiu că există, simt asta, au auzit despre ea. Şi cei care au găsit joburile mari au folosit-o, fără îndoială, însă nu vor să o divulge.

Şi dacă, prin cine ştie ce noroc, întâmplare sau conjunctură ajung să găsească marele job, îmi trimit un e-mail ca să-mi arate cât de tare m-am înşelat: Aţi văzut că am găsit formula aceea secretă, până la urmă? Dacă v-aş fi crezut atunci când am stat de vorbă, cine ştie ce...