Nemulţumiţii, Nostradamus şi Sondajele

În general, politicienii nu cred decât în sondajele care îi avantajează. Cei mai eleganţi şi mai responsabili spun doar că nu cred în sondaje. Sunt fie declaraţii de imagine, care să îi apere de „cifre usturătoare”, fie neînţelegere – la cei dotaţi cu un minim de bună credinţă.

După o lună şi jumătate de Adevărul despre România au apărut şi comentatori nemulţumiţi. Ceea ce nu este interzis, cu condiţia să nu comentăm sondaje înainte de a ne face temele. Câteva clarificări nu ar fi rele, deşi unele dintre problemele de interpretare a datelor de sondaj le-am expus deja în prima postare de pe acest blog (Sondaje. Public. Interpreţi). Atrăsesem atunci atenţia că tratarea de către oamenii politici sau de către formatorii de opinie a sondajelor care nu le convin ca şi cum ar fi false ar trebui să genereze până la urmă nişte consecinţe juridice. Spaţiul public, din păcate, este prea obişnuit să arunce cu „ştim noi cum se obţin cifrele astea” la ore de maximă audienţă şi tocmai banalizarea aceasta a fraudei face să apară tot felul de cifre dubioase. E destul de uşor să probezi dacă ai făcut sau nu un sondaj şi este la fel de uşor să demonstrezi dacă s-au scos nişte cifre din „buzunar”. Din buzunarul clienţilor politici, desigur, că ăia care inventează două-trei grafice nu le inventează de plăcere.

Scot deci din start din discuţie „nemulţumiţii” care au exprimat dubii privind cercetările INSCOP. De altfel, înainte să îţi dai cu părerea public privind cum s-au obţinut cifrele este de bun simţ să ceri nişte lămuriri privind contextul cercetării respective. S-ar putea să ai plăcuta surpriză să ţi se răspundă şi să vezi, cu probe, cum stai de fapt.

Asta presupunând că lumea politică românească este interesată să discute în mod real despre cum „stau” anumite segmente ale ei şi să depăşească maniera primitivă de a se raporta la sondajele care nu îi convin.

Mai este o zonă de critică în care sondajele nu sunt acuzate atât de falsitate, cât de manipulare. Că prezintă o realitate fragmentată prin furnizarea unor grafice colorate în jurul cărora se înghesuie comentatorii. Că realitatea e mai complexă decât nişte cifre rezultate dintr-o întrebare, că există o anumită succesiune de întrebări etc.

Orice cercetare sociologică serioasă ia în calcul potenţialele surse de erori: de la posibile probleme de eşantionare la structura chestionarului (succesiunea întrebărilor, cât de actuale sunt, dacă formularea lor e clară, dacă măsoară ce şi-au propus să măsoare). Dacă un asemenea studiu este public – finanţat din surse publice sau făcut tocmai pentru a fi dat publicului (de exemplu, cercetările dezvoltate în proiecte comune cu mass-media) – toate informaţiile legate de el vor fi publice. Mai rămâne să le şi citească personajele care urmează să le comenteze. Un asemenea raport poate fi destul de mare şi poate avea destule aspecte tehnice, nu tocmai interesante pentru marele public. O să ajungem, ca în reclamele la medicamente, de câte ori publicăm un grafic să scriem sub el, cu litere imposibil de mici, diferite explicaţii ca să nu mai fi acuzaţi că manipulăm. Nu pot obliga comentatorul sau mai ales publicul să îmi citească zeci de pagini şi să aibă solide cunoştinţe de politologie, sociologie şi drept electoral înainte de a urmări un sondaj sau, eventual, de a vota. INSCOP publică pe siteul propriu, atât răspunsurile la întrebări cât şi comentariile proprii de câte ori lansează o cercetare, tocmai pentru a evita aruncarea pe piaţă a unor grafice derutante.

În general, politicienii nu cred decât în sondajele care îi avantajează. Cei mai eleganţi şi mai responsabili spun doar că nu cred în sondaje. Sunt fie declaraţii de imagine, care să îi apere de „cifre usturătoare”, fie neînţelegere – la cei dotaţi cu un minim de bună credinţă. Aici trebuie clarificat un lucru.

Când spunem că nu credem în sondaje, ce spunem de fapt? Dacă spunem că nu credem în modul în care este făcut un anumit sondaj, deja trebuie să ne pregătim să ne reglăm problemele în justiţie cu cei care le-au făcut. Dacă spunem că nu credem în fenomenul opiniei publice este altceva. Deja putem avea o dezbatere ştiinţifică: opinia publică este mai mult sau mai puţin semnificativă în cutare conjuncturi politice. Este mai stabilă sau mai instabilă, mai influenţată sau nu de reflectarea mediatică a unor episoade recente etc. În ce măsură opinia publică este predictor pentru comportamentul electoral al populaţiei? Nu vorbim aici de exit-poll-urile care arată diferenţe clare între candidaţi. Sau de cazurile în care serii întregi de sondaje îţi pot indica titularul unei funcţii elective cu un an înainte de alegeri. Vorbim de cazurile, cele mai multe, în care cursa politică este asociată cu multă incertitudine şi multe opţiuni.

Situaţia în care ne aflăm astăzi este interesantă din acest punct de vedere. Unele opţiuni par deja trasate. În termeni de lideri şi lideri „providenţiali”, jocul pare închis. În termeni de structură a sistemului nostru de partide, încă pare că putem avea surprize. Aici va sta cheia alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale. Supereroi nu mai au de unde să apară, mai ales pentru opoziţia actuală. Dar să nu subestimăm influenţa structurii de partide, care nu ştim cum va evolua. Ea poate lăsa unele jocuri închise sau le poate redeschide. Nu spun că va fi într-un fel sau într-altul. Spun, pur şi simplu, că în funcţie de ce zguduieli va suporta de aici scena politică, vom vedea ce vor măsura sondajele de peste câteva luni în confirmarea sau împotriva sondajelor de astăzi. Problema nu ţine, cum cred unii jurnalişti, de marja de eroare, ci de scopul sondajelor. Nostradamus nu şi-ar fi făcut institut de sondare a opiniei publice pentru că el era interesat de ce se va întâmpla, nu de ce vor crede oamenii. Sondajele nu ne arată cum vor sta lucrurile, ci cum stau lucrurile, în percepţia publicului. Dacă stau cam la fel în suficient de multe „infografii”, putem avea un „trend”. Pe urmă, vine campania electorală.  Şi să vezi acolo distracţie.