Lucrarea reprezintă continuarea mai mult decât aşteptată a unei scrieri mai vechi a aceluiaşi autor, scriere datând din anul 2013 şi intitulată Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei fostei Securităţi. Continuare evidentă nu doar prin temă, ci şi prin revenirea asupra unor „cazuri” celebre de personalităţi ale culturii române, acuzate la un moment dat, fie cu ajutorul recursului la argumente fragile, lesne contestabile, fie prin interpretarea discutabilă, uneori rău intenţionată, a unor detalii biografice nu tocmai luminoase, fie prin omisiuni generatoare de confuzii, fie prin probe inventate de-a dreptul şi utilizate cu ceea ce Gabriel Andreescu a socotit şi dovedit a fi fost evidentă rea credinţă, de colaborare cu fosta Securitate. Cazurile cele mai flagrante fiind, în opinia autorului celor două cărţi, cel al romancierului Nicolae Breban, căruia, crede şi demonstrează nu întotdeauna suficient de convingător Gabriel Andreescu, i-a fost supradimensionată, dacă nu cumva chiar i-ar fi fost aproape în totalitate confecţionată, ca şi lui Adrian Marino, de altfel, condiţia de agent de influenţă al regimului comunist, şi cel al criticului şi eseistului Nicolae Balotă. O personalitate ale cărei vini de fost informator al Securităţii comuniste au fost şi ele, defel dezinteresat, susţine acelaşi Gabriel Andreescu, instrumentalizate cu asupra de măsură. Fără a se ţine cont, în vederea unor evaluări nuanţări mai mult decât necesare şi cu scopul formulării unor verdicte necesar nepătimaşe, nici măcar un singur moment de condiţiile speciale, dramatice şi tragice deopotrivă, în care s-a obţinut din partea cuiva ce va deveni mai târziu autorul unei cărţi rămasă altminteri de referinţă chiar şi azi, la mai bine de patru decenii de la publicare, aşa cum e Lupta cu absurdul, angajamentul de colaborare. Şi, încă şi mai grav, fără a fi examinate fără resentimente ori cu minimă bună credinţă conţinutul notelor pe care Nicolae Balotă le-ar fi scris în beneficiul Departamentului Securităţii Statului. Adică fără a se stabili onest, lucid şi fără parti-pris-uri, dacă notele aduse în discuţie, multe dintre ele neolografe, în fapt rezumate şi interpretate liber de ofiţerii din aparatul de Securitate, îndeplinesc cu adevărat condiţiile ce ar îndreptăţi clasificarea şi calificarea lor drept autentice acte de poliţie politică.

Or, dacă despre Nicolae Breban găsim mai puţine referinţe în noul volum, cazul Nicolae Balotă, ca şi cel al poetului Ştefan Augustin Doinaş asupra căruia s-au abătut acuze dintre cele mai grave după ce marele scriitor a murit, aflându-se în consecinţă în imposibilitatea de a se apăra, ori cazul criticului Mircea Iorgulescu, exonerat doar postum de condiţia de profesionist al poliţiei politice, o acuză ce i-a amărât profund şi fără putere de răscumpărare ultimii ani de viaţă marcaţi oricum de o boală necruţătoare, sunt examinate minuţios în noua lucrare a lui Gabriel Andreescu.

Nu intenţionez acum şi aici o recenzie a celei mai recente cărţi a lui Gabriel Andreescu. O voi face, poate, cu o ocazie viitoare. Mă mulţumesc pentru moment doar să observ că Existenţa prin cultură e o carte ce, fără doar şi  poate, merită citită, nu doar datorită studiilor de caz pe care le conţine, ci şi, dacă nu cumva în primul rând, pentru delimitărilor teoretice dar şi metodologice pe care le propune.  Delimitări dintre care cea mai percutantă mi se pare distincţia bogată în consecinţe dintre rezistenţă prin cultură şi existenţă prin cultură.

Rezistenţa prin cultură , despre care s-a vorbit atât, îndeosebi în prima parte a întâiului deceniu post-revoluţionar, înseamnă, fără doar şi poate, o realitate. Al cărei adevărat semantism şi ale cărei dimensiuni au fost uneori extinse cu prea multă largheţe, permiţând zămislirea a ceea ce Gabriel Andreescu numeşte „naraţiuni apologetice”, concretizate prin ceea ce eu aş denumi „alocarea” ori „revendicarea” statutului de disidenţi de către o seamă de persoane ale căror acţiuni, altminteri defel de neluat în seamă şi deloc lipsite de semnificaţii, nu suportă totuşi comparaţie cu cele de reală anvergură, impact şi risc personal, ale unei Doina Cornea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Vasile Paraschiv, Mihai Botez, Paul Goma, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran ş.a.

Tot o realitate a fost, indubitabil, şi rezistenţa în afara culturii, înţelegând prin aceasta autoexcluderea din viaţa nu doar culturală, ci şi socială, prin asumarea unui cumplit exil intern de o seamă de admirabili intelectuali, scriitori şi artişti precum Marioara Voiculescu, Sorana Ţopa, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Marieta Anca, Theodor Pallady s.a. Mai puţin spectaculoasă, nu însă mai şi mai puţin demnă, în fapt o atitudine care nici ea nu a exclus o anumită doză de protest, ba chiar şi asumarea unor riscuri a fost existenţa prin cultură. Concretizată câteodată chiar şi prin gesturi de protest. E drept, cel mai adesea însă limitate ori atent cumpănite. Care tocmai de aceea nu trebuie nici supraevaluate, dar nici minimalizate.

Au apărut însă- îmi îngădui să spun asta- în primii ani de după 1989 mai mulţi „rezistenţi prin cultură” decât ştiam că au fost ori chiar au fost în realitate. Totul parcă pentru a mai da o dată o nedorită consistenţă zicalei „puţini am fost şi mulţi am rămas” ce s-a manifestat în deplină perniciozitate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în procesul de inventare de foşti ilegalişti. Cartea documentează critic fenomenul produs după decembrie 1989.

Voi mai observa şi că lucrarea lui Gabriel Andreescu are meritul de a chema la un plus de moderaţie atunci când vine vorba despre punerea la zid a unor intelectuali autentici pe care un comportament şi o atitudine poate din cale afară de pragmatice i-au transferat destul de lesne în zona oportunismului. Un oportunism cum nu se poate de favorabil unui al doilea transfer, uneori comandat, alteori prefabricat, adesea grav dar şi profund nedrept, în zona colaboraţionismului, trădării şi oprobiului public.  Intenţia declarată a lui Gabriel Andreescu a fost aceea ca prin cartea lui să contribuie la „întemeierea unei etici a memoriei privitoare la relaţia oamenilor de cultură cu instituţiile de represiune ale fostului regim”. Convingerea autorului cărţii, convingere pe care o împărtăşesc şi eu, e că „există pericolul ca, printr-o tratare superficială a contextelor de viaţă şi a condiţiei umane să se ajungă la contrariul eticii: denaturarea sensului Memoriei ”. Un pericol concretizat şi documentat de Gabriel Andreescu uneori convingător, alteori cu subiectivisme şi parti-pris-uri explicabile, nu şi scuzabile, prin relaţiile nu din cale afară de cordiale pe care autorul cărţii le are cu Grupul pentru Dialog al cărui membru fondator a fost şi de unde a fost exclus, cu autorii Raportului final pe baza căruia a fost condamnat comunismul de fostul preşedinte Traian Băsescu, cu Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, ori cu unele persoane din conducerea CNSAS, îndeosebi cu Germina Nagâţ. Asupra acestor subiectivisme şi parti-pris-uri e bine ca cititorul cărţii să fie prevenit. Voi reveni asupra lor în momentul în care voi comenta în detaliu cartea.

Reţin pentru moment avertismentul sus-citat, excelent formulat de Gabriel Andreescu. Şi îmi permit să semnalez detaliul că „denaturarea sensului memoriei”, primejdie pe bună dreptate denunţată de Gabriel Andreescu, s-a produs în România în ultimii 26 de ani prin multiple mijloace. De la demascarea obsesivă a informatorilor şi tăcerea suspectă instaurată în jurul acelor ofiţeri de Securitate ce poartă vina recrutării acestora, uneori în urma unor presiuni inimaginabile (cartea lui Gabriel Andreescu vorbeşte despre cazul Sorin Antohi, acesta nefiind singurul ce ar merita o dreaptă repaginare), la apariţia unor cărţi şi comitete care, foarte adesea cu complicitatea unor înalte autorităţi ale Statului român, au încercat reabilitarea fostei Securităţi şi a ofiţerilor acesteia. Indivizi care şi azi au pensii de două sau de trei ori mai mari decât cele ale victimelor lor. De la crearea şi întreţinerea condamnabilă a unor scandaloase legende referitoare la meritele speciale pe care le-ar avea în victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 a fostului şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, până la ruşinoasa decizie de vineri, 22 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind închiderea definitivă a dosarelor Revoluţiei.

Un atac suprem şi cum nu se poate mai mârşav la etica memoriei a cărei necesitate e convingător susţinută de cartea de la care au pornit însemnările mele de azi.