Neagu Djuvara şi procesul lui Ion Iliescu

„Să facem procesul lui Ion Iliescu! Să ştii că eu pregătesc o scrisoare deschisă pentru Băsescu în care îi voi reaminti că el a promis asta, la ultima confruntare cu contracandidaţii săi de la alegerile din noiembrie-decembrie 2009.“

Afirmaţia nu-i aparţine vreunui fanatic bântuit de demonul răzbunării, ci unui monument de înţelepciune: Neagu Djuvara. La 94 de ani, distinsul aristocrat este posesorul unei fraze lucide şi tăioase, rodul unei minţi ascuţite ca briciul, al unei culturi vaste, al unei experienţe de viaţă fabuloase şi al unui caracter forjat de-a lungul unui secol tumultuos.

Fiecare cuvânt al său are sclipirea unei comori, căci Neagu Djuvara a depăşit de mult etapa căutătorului de aur care cerne tone de nisip pentru a găsi câteva grame din nobilul metal. Acum, vorbele eruditului cărturar sunt mai preţioase decât greutatea lor în aur, căci nisipul a fost cernut de mult.

Când îl citeşti sau îl asculţi pe Neagu Djuvara, te teleportezi în lumea magică din care ne vorbea, în 1990-'91, un alt înţelept care ne-a fost restituit spre apusul vieţii: Petre Ţuţea.

Colegul de redacţie George Rădulescu a reuşit o performanţă rară: l-a convins pe Neagu Djuvara să-şi deschidă mintea şi sufletul pentru un interviu-fluviu. Aşa s-a născut cartea „Un secol cu Neagu Djuvara", cu care cei doi - autorul şi eroul său - vin astăzi la întâlnirea cu cititorii.

Am avut privilegiul de a citi câteva pagini din manuscrisul cărţii, înainte de apariţie. Am simţit un fel de atracţie magnetică, mai ales că dialogul atinge şi momentul decembrie 1989. Voi cita, în avanpremieră, câteva fragmente.

„Pe 22 decembrie, toţi românii care eram în Franţa am stat toată ziua în faţa televizorului. Eu nu aveam televizor la mine în casă, dar m-am dus la fiică-mea şi la alţi prieteni. Stăteam ciorchine în faţa televizorului, cu emoţie nespusă şi cu un fel de mândrie. Gândeam că, în fine, noi am venit mai încet pe drumul libertăţii, dar că o facem cu vărsare de sânge şi că redevenim eroi. Eram extraordinar de mulţumit. Asta a durat o zi! În cea de-a doua, am aflat de matrapazlâcurile cu cadavrele scoase din nişte gropi, iar apoi s-a văzut procesul lui Ceauşescu. Ne-a părut a fi un proces stalinist, brutal. Culmea, pentru o clipă ne-a fost milă de Ceauşescu..."

Întrebat de autor dacă „a perceput totul ca pe o lovitură de stat", Neagu Djuvara a replicat: „Asta au început să explice unii şi alţii, aşa cum a fost, de pildă, nepotul meu Radu Portocală, care imediat a venit cu explicaţiile şi pe urmă le-a dovedit, mergând în ţară, că începutul Revoluţiei a fost o lovitură de stat. Asta imediat am mirosit-o. O grupare a Securităţii, care s-a apropiat de felul de a vedea perestroika şi glasnost al ruşilor, a zis că şi noi trebuie să facem la fel. Aşa şi-a salvat şi ea interesele, aspect vizibil până azi".

„Atâta vreme cât suntem conduşi de fiii celor care au fost nomenclaturişti şi cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securităţii lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină şi ei sunt cei care au pus mâna pe industrii şi pe comerţ. Probabil că ei continuă să ţină prin şantaj o mare parte din clasa politică şi să ne impună diverse chestii."

Aşa ajunge Neagu Djuvara la soluţia ieşirii din acest marasm: „Să facem procesul lui Ion Iliescu!". Şi merge mai departe, fără ură şi fără răzbunare: „Dacă se va ajunge cumva la un «proces Iliescu», mai întâi el va fi chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. Sigur, nu i se vor pune cătuşele, pentru că nu ar avea niciun rost, dar în momentul acela Ion Iliescu i-ar da pe toţi de gol, pentru că este un fricos. Pe toţi aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoşească ţara".